Zora Neale Hurston

Sudoare

Era ora unsprezece într-o noapte de primăvară în Florida. Era duminică. În orice altă noapte, Delia Jones ar fi fost deja de două ore în pat pe vremea asta. Dar era spălătoreasă, iar dimineața de luni era al naibii de importantă pentru ea. Așa că a adunat rufele soioase de sâmbătă, când returnase lucrurile curate. Duminică seara, după biserică, le-a sortat și a pus lucrurile albe la înmuiat. Asta a scutit-o de aproape o jumătate de dimineață de muncă. Un coș mare de nuiele ținea hainele pe care le adusese ea acasă. Era cu mult mai ordonat decât multe dintre maldărele care zăceau primprejur. 
  S-a așezat pe podeaua din bucătărie, lângă movila mare de haine, sortându-le după culoare în grămăjoare, în timp ce fredona un cântec ce aducea a bocet, dar printre toate acestea se întreba unde se dusese Sykes, soțul ei, cu calul și căruța.
  Chiar atunci, ceva lung, rotund, flasc și negru i-a căzut pe umeri și s-a târât lângă ea pe podea. A cuprins-o o teroare grozavă. I-a înmuiat genunchii și i-a uscat gura în asemenea hal că a durat un minut întreg până când a putut să țipe sau să se miște. Apoi a văzut că era biciul mare, pentru tauri, pe care bărbatului ei îi plăcea să-l ia cu el când mâna căruța. 
  Și-a ridicat ochii la ușă și l-a zărit stând acolo, râdea ținându-se de burtă de groaza ei. A țipat la el.
  — Sykes, ce dai așa cu biciu-ăla pe mine? Știi că mă bagă-n sperieți – arată ca un șarpe, și tu știi ce spaimă mi-i mie de șerpi.
  — Da’ cum să nu știu! De-aia am și dat.
  Și-a plesnit piciorul cu mâna și aproape că s-a rostogolit pe pământ de veselie. 
  — Dac-așa de prostovancă ești că bagă dracii-n tine o râmă ori o ață, nu mă-ntere că te sperii. 
  — N-ai de ce s-o faci. Cel de sus știe că-i păcat. Oi da ortu’ popii-ntr-o zi dintr-o prostie d-a ta. Ș-auzi, pe unde-ai umblat cu căruța mea? Io dau mâncare la calu’ ăla. Nu-i treaba ta să-l strunești cu bici de taur.
  — Da’ tu chiar ești vai de capu’ tău! a declarat el și a pășit în cameră.
  Ea și-a reluat munca și nu i-a răspuns deloc.
  — Am mai zis să n-aduci catrafusele albilor în casa asta.
  A ridicat biciul și a privit-o. Delia și-a continuat treaba. A ieșit în curte, s-a întors cu un lighean și l-a așezat pe bancă. A văzut că Sykes împinsese toate hainele la loc împreună, iar acum îi stătea agresiv în cale, toată atitudinea lui sperând, rugându-se pentru o ceartă. Dar ea l-a ocolit cu calm și a reînceput să sorteze lucrurile. 
  — Data viitoare, le fac vânt, a amenințat el, în timp ce-și freca un chibrit de cracul pantalonilor de catifea.
  Delia nu și-a ridicat nici măcar o dată privirea de la lucrul ei, iar umerii subțiri, coborâți, i s-au încovoiat și mai tare înainte. 
  — N-am chef de sfadă seara asta, Sykes, numa’ ce m-am împărtășit. 
  El a pufnit disprețuitor.
  — Deci numa’ ce-ai venit de la biserică duminică seara, da’ te apuci de lucru la hainele lu’ ăștia. Mare creștină – cânți, chiui, strigi, apoi vii acasă și speli hainele la albi în ziua sfântă.
A trecut cu bădărănie peste grămăjoara cu lucrurile cele mai albe, făcându-le talmeș-balmeș în timp ce traversa camera. Îngrozită, soția lui a scos un mic țipăt și le-a adunat rapid la loc. 
  — Sykes, nu mai noroi hainele astea! Cum pot găta sâmbătă dacă nu mă apuc de duminică? 
  — Da’ ce grijă am io dacă gați ori nu? M-am jurat la Dumnezeu și încă la doi sau trei bărbați, nu mai intră în casă la mine. Și să nu te prind că te rățoiești la mine, că le fac vânt și pe tine te fac una cu pământu’.
  Umilința obișnuită a Deliei părea că alunecă de pe umerii ei, la fel ca o eșarfă suflată de vânt. S-a ridicat în picioare; sărmanul ei corpușor, sfidând curajos cu mâinile noduroase și goale matahala din fața ei. 
  — Ia stai, Sykes, că ești prea de tot. Ne-am luat de cinșpe ani și de cinșpe ani spăl haine. Sudoare, sudoare, sudoare! Muncă și sudoare, plâns și sudoare, rugăciuni și sudoare!
  — Și-apoi ce am io cu asta? a întrebat el agresiv.
  — Căldarea mea cu săpunele ți-o umplut burdihanu’ cu bunătățuri mai des decât l-o umplut mânile tale. Sudoarea mea o plătit casa asta și socotesc că mai am destulă sudoare. 
  A apucat brusc tigaia de fier de pe sobă și a luat o poziție defensivă, act care, venind de la ea, l-a luat prin surprindere pe Sykes. L-a intimidat, și nu a mai lovit-o, cum făcea de obicei.
  — Să nu te prind, gâfâia ea, c-o aduci p-aici pe cotoroanța aia neagră cu care umbli, s-adun sudoare și sânge și pentru aia. N-ai dat niciun bănuț la nimic din casă, și io rămân aici până m-o lua Bunu’ Dumnezeu la el.
  — Păi mai bine te potolești, altfel te ia mai repede decât t-aștepți. Îs sătul de tine, nu știu ce să fac. Domne! Ce nu-mi plac slăbănoagele!
  Puțin uluit de această nouă Delie, a ieșit sfios pe ușă și a trântit poarta din spate după el. Nu a zis unde se duce, dar știa ea bine. Știa prea bine și că o să se întoarcă aproape în zori. Cu munca gata, s-a pus în pat, dar nu ca să adoarmă imediat. Ce turnură urâtă luaseră lucrurile!
Stătea întinsă, privind molozul care se aglomerase pe traseul lor matrimonial. De-a lungul drumului, nu a mai rămas nicio imagine în picioare. Toate lucrurile, cum ar fi florile, fuseseră de mult înecate în râul sărat care i-a fost stors din inimă. Lacrimile, sudoarea, sângele ei. În uniunea aceasta, ea adusese dragoste, el adusese setea de carne proaspătă. La două luni după nuntă, a încasat prima bătaie cruntă. Mai păstra amintirea numeroaselor lui excursii la Orlando, cu salariul întreg, și întoarcerile fără un ban în buzunar, chiar și după ce trecuse primul an. Era tânără și blândă atunci, dar acum se gândea la membrele ei cioturoase și musculoase, la mâinile aspre și noduroase, și s-a imaginat o mingiuță nefericită în mijlocului saltelei mari, din pene. Era prea târziu să mai spere la dragoste, dacă nu ar fi Bertha, ar fi sigur alta. De data asta era diferit, doar pentru că ea era mai obraznică decât celelalte. Era prea târziu pentru orice în afară de căsuța ei. A construit-o pentru bătrânețe, și a plantat unul câte unul copacii și fiecare floare de acolo. Îi era dragă, dragă. 
  Cumva, înainte să vină somnul, s-a trezit spunând cu voce tare: „Păi cine să joacă cu focu’, să arde. Mai devreme ori mai târziu, Sykes, la fel ca toată lumea, o să culeagă ce-o semănat”. După asta, a putut să-și construiască un zid spiritual de apărare, care să-l țină departe pe soțul său. Proiectilele lui nu o mai puteau ajunge. Amin. S-a culcat și a dormit până când el și-a anunțat prezența în pat, lovindu-i picioarele și înhățându-i plapuma. 
  — Dă și mie un colțișor, și mută-ți nenorocitele alea de picioare pe partea ta! Ar trebui să-ți sparg mufa c-ai ridicat tigaia la mine.
  Delia s-a întors liniștită la somn, fără să-i răspundă. O indiferență triumfătoare față de tot ce era și făcea el. 

II

Săptămâna aceea a fost la fel de aglomerată ca toate celelalte pentru Delia, iar sâmbăta a prins-o în spatele căluțului ei, preluând și returnând rufe.
  Era o zi caldă, groaznic de caldă, aproape de finalul lui iulie. Bărbații satului chiar mestecau trestie absenți, pe veranda lui Joe Clarke. Nu azvârleau mănunchiurile de trestie, ca de obicei. Le lăsau să se scurgă pe marginea verandei. Chiar și conversația s-a prăbușit sub greutatea căldurii.
  — Ia uite-o pe Delia Jones, a zis Jim Merchant, în timp ce căluțul zdrențăros se apropia de ei prin curbă. Căruța ruginită era plină ochi de rufe curate și proaspete. 
  — Ie, a aprobat Joe Lindsay. Fie ploaie, fie soare, bătut pe ceas, Delia le cară și le-aduce sâmbătă.
  — Păi dacă-i tre’ să mânce, a spus Moss. Syke Jones nu face nici cât o ceapă degerată. Oricum, nu pentru noi.
  — Clar că nu, s-a băgat și Walther Thomas. Tare păcat, că era o șmecheră-a naibii și simpatică foc când o pus ăla mâna pe ea. Aș fi luat-o io dacă nu mi-o lua ăla-nainte.
Delia a dat scurt din cap, în timp ce trecea pe lângă bărbați. 
  — Prea multă cafteală strică orice muiere. O bătut-o cât să omoare trei muieri, nici nu mai zic de urâțit, a spus Elijah Moseley. Să mor io de știu unde-o găsit ștaba aia grăsană și soioasă cu care ș-o trage. Mă jur că pietroiu’ ăla nu poate pupa nicio sardină cât îs io popă.
  — Oooo-i grăsană cât încape. Totdeaun-o fos’ nebun după muieri grase, a contribuit și Merchant. S-ar fi legat de mult d-una dac-ar fi găsit una să-l ia. V-am zis cum o pus el ochii pe muierea mea – i-o adus cadou un coșuleț d-alune direct din ograda lui? Și ea i-o zis să și le bage-n cur, pen’ că Delia lucră până pică deasupra căldării, că tot din cas’-o prins miros de sudoare și săpun. Ce n-aș da să-l fi prins! Așa dănțuia pân-acasă de zici c-ar fi mâncat jăratic.
  — Io-l cred în stare. Îl văd cum rânjește la fiece muiere de trece, a spus Walter Thomas. Da chiar și-așa, tre’ să fi mâncat ditamai bucățoaiele de căcat de-o pus mâna pă muierea aia. Era drăguță ca o cățelușă tărcată! Asta acu’ cinșpe ani. Tremurau chiloții pe el de frică să n-o scape, de-ar putea să-l pună să-și facă măcar o bucată din datoria de bărbat. Nu s-o bunghit niciodat’ ăștia doi.
  — Ar trebui să dea o lege pentru el, a spus Lindsay. Nu-i bun de nimic.
Clarke a vorbit pentru prima dată.
  — Nicio lege de pă pământ nu poa’ să-ndrepte-un bărbat dacă nu i-i așa felu’. Îi plină lumea dă bărbați care-și ia nevasta d-o legătură dă trăstie dă zahăr. Când pun laba pe iea, îi rotundă, zămoasă și dulce. Da’ ei o strâng ș-o dau pe răzătoare, strâng și dau pe răzătoare și storc pân’ storc pân’ ș-ultimu’ picur de plăcere din ea. Când îs mulțumiți c-o stors tot, o ia ca pe trăstia măsticată. Să scapă dă ea. Și ei știu ce fac și li-i urât de ei pentru asta, da’ tot mai stau pe zonă după ce văd c-o golit-o. Ș-apoi n-o pot vede-naintea ochilor că-i num-o trăstie măsticată și le stă-n picioare.
  — Ar trebui să-l luăm pe Syke și curva aia și să-i ducem în mlaștina din Lake Howell și să punem biciu’ pe ei pân’ nu mai po’ zice nici Domne ai milă. El o fost dintotdeauna un nigger împuțit, da’ de când l-o-nvățat muierea aia albă să conducă mașina, să crede prea bun și ca să trăiască – ș-ar trebui să-i facem felu’, i-a sfătuit bătrânul Anderson.
  Un mormăit aprobator a traversat veranda. Dar căldura le topea virtutea civică, și Elijah Moseley a început să-l sâcâie pe Joe Clarke. 
  — Hai, mă, Joe, scoate-un pepene și taie-l la clienții tăi. Ni-i la toți rău de la canicula asta. Ș-o băgat ursu ghiara-n mine și mă trage-n bârlog.
  — Așa-i, mă Joe, un pepene-i fix ce-mi tre’ să scap dă farafazăle1 ăstia, s-a aliat Walter Thomas cu Moseley. Hai, mă Joe, este toți clienț fideli și nu te-ai îngrijit dă mult dă noi. Io-l vreau p-ăla, preferatu lu’ Floridy crăcănatu’.
  — O, Domne, scoateți biștarii. Câte douăzeci dă cenți dă fiecare și n-aveți dăcât să tăieți, a replicat Clarke. Nu mi-ar pica greu nici mie o felie rece. Hai, toți cu paralele. Și vă dau cuțitu’ meu.
Banii s-au strâns repede, și pepenele uriaș a apărut. Chiar atunci au ajuns Sykes și Bertha. O tăcere hotărâtă s-a așternut peste verandă, și pepenele a fost din nou pus la o parte.
Merchant a închis lama briceagului și s-a pornit înspre ușa magazinului. 
  — Hai, mă Joe, și dă-mi o bucată de slană ș-o juma’ de kil de cafea – era să uit că-i sâmbătă. Tre’ s-ajung acas’. 
  Majoritatea bărbaților au plecat și ei. 
  Chiar atunci a trecut pe lângă ei Delia, în drum spre casă, în timp ce Sykes comanda încântător pentru Bertha. Îi făcea plăcere să-l vadă Delia. 
  — Ia-ți ce-ți dorește inimioara, Iubire. Stai puțin, Joe. I-adu tu două sticle de sifon cu portocale, două sute cinzăci de mazăre friptă ș-un pachet de gumă de mesticat. 
  Au ieșit din magazin cu toate astea și cu Sykes amintindu-i Berthei că ăsta e orașul lui și i-l poate face cadou dacă vrea.
  Bărbații s-au întors și s-au ospătat cu pepenele. 
  — Unde-o găsit-o Syke p-asta amu’? a întrebat Lindsay. 
  — Pă la Apopka. Cre’ că să pregăteau să-nchidă orașu’ când o plecat. N-arat-a om, zici că-i o bucățoaie dă ficat cu moț în vârf. 
  — Da’ știu că poa’ să facă prăpăd, a contribuit și Dave Carter. Când să pregătește să hăhăiască, numa deschide-o gură de să vede pân’ la ultimu’ dinte. Nici moșu’ crocodililor din Lake Bell nu să pune cu ea.

III

Bertha era în oraș de trei luni. Sykes îi plătea încă chiria la Della Lewis – singura casă din oraș care-ar fi primit-o. Sykes o ducea frecvent în Winter Park, la „linghișpiruri”. Încă o asigura că e cel mai bazat om din tot statul.
  — Nu mai trece mult ș-o să-ți dau căsuța aia. O scot io pe muierea aia d-acolea. Tăt-i-a meu și dacă-i a meu îi ș-a tău. Și tre’ pusă la punct slăbănoaga aia. Donșoară, văleu, ce forme ai! Îți dă tăticu tot ce-ți trebe. Ăsta-i orașu meu și dacă-i a meu îi ș-a tău. 
Genunchii zdreliți de muncă ai Deliei s-au târât pe pământul din Ghetsimani și pe pietrele Golgotei de multe, multe ori lunile alea.
  A evitat sătenii și locurile lor de întâlnire, făcând eforturi să fie oarbă și surdă. Dar Bertha le-a anulat pe toate, apărând la poarta Deliei, ca să-l strige pe Sykes. 
  Delia și Sykes se certau tot timpul acum, fără niciun interludiu de pace. Dormeau și mâncau în liniște. De două sau de trei ori, Delia a încercat să arate o prietenie timidă, dar a fost de fiecare dată respinsă. Era clar că prăpăstiile trebuiau să rămână căscate. 
  Soarele a ars din iulie până-n august. Canicula se revărsa ca un milion de săgeți fierbinți, doborând toate vietățile de pe pământ. Iarba s-a uscat, frunzele s-au veștejit, șerpii au orbit năpârlind, iar oamenii și câinii au luat-o razna. Zile de câine!
  Într-o zi, Delia a venit acasă și l-a găsit pe Sykes stând nemișcat în fața ei. S-a mirat, dar a început să avanseze înspre interior, fără să vorbească, deși el stătea chiar în ușa bucătăriei, iar ea trebuia ori să se aplece pe sub brațul lui, ori să-l roage să se dea la o parte. Nu i-a făcut loc să treacă. A observat o cutie de săpunuri lângă trepte, dar nu i-a acordat nicio atenție deosebită, știind că sigur era adusă de el. În timp ce se apleca să treacă pe sub mâna lui întinsă, el a împins-o brusc în spate, râzând. 
  — Ia ș-arunc-un ochi în cutie, Delia. Ți-am adus ceva.
  Împiedicându-se, aproape că a căzut peste cutie, și, când a văzut ce conținea, era să leșine pe loc. 
  — Syke! Syke, Doamne Sfinte! Ia șarpele ăsta cu clopoței d-aici! Hai odată! O, Iisuse, ai milă!
  — Io n-am de făcut una ca asta – n-am de făcut numa’ să aștept să mor. Degeaba faci spectacol de zici că ai spaimă de șarpele ăsta – aici îl țin până moare. La mine nu mușcă, că-l știu struni. Ș-oricum nu riscă el să-și ciuntească colții de cioantele tale slăbănoage.
  — Hai acuma, Sykes, nu mai ține treaba aia aici ca să mă sperii, că mă bagi în pământ. Tu știi ce spaimă am de râme. Io n-am văzut șarpe mai mare ca ăla de când îs. Omoară-l, Sykes, te rog eu.
  — Degeaba-mi ceri să-ți sar în ajutor. Te fâțâi de colo colo, ca s-arăți cât de-a dracului de simandififosită2 ești tu. Naa, n-am de gând să-l omor. Ba crec-ar trebui, futu-i mama mă-sii, să-l vedem mai des pe el decât pe tine! Uite ce șarpe frumușel și dacă îi vreunul la care nu-i place, n-are decât să-și ia curaj!	
  În sat s-a auzit imediat că Sykes a luat șarpele, și lumea a venit să vadă și să pună întrebări.
  — Da’ d-unde arde-l focu’ ai luat șarpele-ăsta dă doi metri cu clopoței? a întrebat Thomas.
  — Îi plin de broaște, d-abia să mișcă, așa l-am ridicat. Da’ io-s vrăjitor de șerpi și-l știu struni. Șșt, că n-ați văzut nimica. Dacă am chef, pot prinde-n fiece zi unu d-ăsta.
  — Lu’ ăsta îi tre’ decât un băț greu de nuc să lași să-i pice-n căpățână. Așa vrăjești cel mai bin-un șarpe cu clopoței.
  — Acuma, Walt, voi chiar nu-nțelegeți spinările astea de diamant ca mine, a spus Sykes pe un ton superior. 
  Satul a fost de acord cu Walter, dar șarpele a rămas. Cutia lui stătea lângă ușa de la bucătărie, acoperită de o plasă de sârmă. După două sau trei zile, digerase deja broaștele și s-a trezit la propriu la viață. Zăngănea la fiecare mișcare din bucătărie sau curte. Într-o zi, în timp ce cobora din bucătărie, Delia i-a văzut colții albi ca varul și curbați ca două iatagane agățați în ochiurile de plasă. De data asta, nu a fugit ca de obicei cu ochii acoperiți. A stat pentru multă vreme în prag, cu obrajii roșii de la o furie ce devenea tot mai sângeroasă cu fiecare secundă în care privea creatura al cărei gând o chinuia. 
  În seara aceea, a abordat subiectul de îndată ce Sykes s-a așezat la masă.
  — Sykes, io vreau să duci șarpele ăsta d-aci. M-ai flămânzit și n-am zis nimic, m-ai bătut ș-am răbdat, da’ m-ai omorât de tot pe dinăuntru când ai adus lighioana aia aici.
Sykes și-a turnat o cană plină de cafea și a băut-o intenționat înainte să-i răspundă.
  — Mă doare-n cur cum te simț tu înăuntru și-n afară. Șarpele-ăla nu merge nici la naiba pân’ nu zic eu să meargă. De bătaie ce să mai zic, n-ai văzut tu bătaie ca aia ce-o s-o capeți dacă-mi stai în drum.
Delia și-a împins farfuria la o parte și s-a ridicat de la masă.
  — Io te urăsc, Sykes, a spus ea calm. Te urăsc tăt atât cât te-am iubit. Am îndurat, ș-am îndurat, până mi s-o umplut paharu’ și mi-o ajuns în gât. D-asta mi-am luat scrisoare de la biserică și mi-am mutat parohia la Woodbridge – ca nu trăbuiască să mă împărtășesc cu tine. Nu vreau să te mai văd dinaintea ochilor. Învârte-te cât vrei cu muierea aia, da’ du-te de la mine și din casa mea. Io te urăsc ca pe-un câine de fură ouăle de la găini. 
  Sykes a fost atât de mirat, încât aproape că și-a scăpat felia uriașă de pâine de mălai și legumele fripte pe care le mesteca din gură. I-a luat ceva să se ambaleze destul cât să ajungă la nivelul potrivit de furie ca să încerce să-i răspundă Deliei.
  — Păi mă bucur că mă urăști. Îs sătul să te ții după mine. Nu te vreau. Te-ai uitat la gâtu’ tău lălâi? Picioarele și mâinile ți-s așa cionturoase ș-ascuțite de poți tăia un om până-l omori. Ești fix ca păpușa dracului. Nu poți urî mai tare decât te urăsc io pe tine. Io te urăsc de-ani de zile.
  — Moaca ta hoșcăită și neagră îmi seamănă decât c-o grămadă de cauciuc boțit, ș-ochii bătrâni flutură pe fiece parte de zici că-s aripi de uliu. Să n-ai impresia nici c-o să-mi las casa mea. Să-ndrăznești să mai pui labele pe mine, băiatu’ meu, că le zic imediat albilor ce-mi faci. Mi s-a-mplut păhărelu’. 
Delia a spus toate acestea fără să arate niciun semn de frică, iar Sykes a plecat de acasă, amenințând-o, fără să depună însă niciun efort să-și ducă vreo amenințare la bun sfârșit.
În noaptea aia, nu s-a întors deloc, și, pentru că a doua zi era duminică, Delia a fost fericită că n-a trebuit să se certe înainte să-și încarce căluțul și să meargă aproape șapte kilometri până la Woodbridge.
  A rămas și la slujba de seară – sărbătoarea dragostei3 –, care a fost foarte caldă și plină de viață. Prinsă în curenții emoției, problemele sale domestice păreau departe în zare, așa că ea cânta în drum spre casă. 

  Apele Iordanului, negre și reci 
  Răcesc corpul, dar nu și sufletu’
  Vreau și io să trec apele Iordanului pe vreme bună.

  A ieșit din grajd înspre ușa de la bucătărie și s-a oprit. 
  — Care-i baiu’, Satană, te-ai liniștit? 
  Se adresa cutiei șarpelui. Liniște deplină. A avansat înspre casă, cu o nouă speranță ce se chinuia să se nască. Poate că Sykes s-a speriat când l-a amenințat că se duce la albi! Poate că-i părea rău! Cincisprezece ani de nefericire și reprimare o aduseseră pe Delia în punctul în care spera în orice părea să treacă prin sau peste zidul ei de inhibiții.
  A căutat cu mâna după un chibrit după sobă. Mai rămăsese doar unul. 
  — Niggeru’ ăla n-ar aduce nimica-n casa asta, nici de-ar fi să-i salveze gâtu’ puturos, da’ un-doi gată tot ce-aduc io. Amu-o dat gata juma’ de cutie de chibrituri. Ș-o și adus-o pă femeia aia în casă la mine. 
  Numai o femeie ar putea zice cum a știut ea asta dinainte să aprindă chibritul. Dar a știut-o, și asta a adus-o într-un nou stadiu al furiei. 
  Acum a adus căldările, ca să pună rufele albe la înmuiat. A decis că de data asta nu era nevoie să scoată coșul afară din dormitor; urma să intre acolo și să facă sortarea. Camera era mică și coșul stătea rezemat de piciorul patului alb, de fier. Putea să se așeze și să se întindă printre stâlpii patului – să se odihnească muncind. 
  Vreau și io să trec apele Iordanului pe vreme bună. Cânta din nou. Îi revenea cheful de la „sărbătoarea dragostei”. A dat la o parte capacul coșului aproape cu veselie. Apoi, mișcată deopotrivă de oroare și teroare, a sărit până la ușă. În coș era șarpele! La început, acesta s-a mișcat încet, dar, în timp ce ea se tot învârtea și sărea în sus și-n jos înnebunită de spaimă, a început să se agite mai viguros. Delia l-a văzut revărsându-și frumusețea îngrozitoare din coș pe pat, apoi a apucat lampa și a fugit cât de repede a putut spre bucătărie. Curentul făcut de ușa deschisă a stins lumina, și întunericul i-a intensificat teroarea. S-a grăbit înspre întunericul din curte, trântind ușa după ea, înainte să se gândească să lase lampa jos. Nu se simțea în siguranță nici măcar pe pământ, așa că s-a cățărat în hambarul cu fân. 
  A stat o oră sau mai bine întinsă în fân, o ruină mormăitoare. 
În cele din urmă a tăcut, și apoi și-a redobândit și coerența. Odată cu asta, a înfiorat-o o furie rece, sângeroasă. Ore întregi. O perioadă de introspecție, apoi un spațiu de retrospecție, apoi un amestec din amândouă. Din asta, un calm îngrozitor. 
  — Păi, am făcut tot ce-am știut io mai bine. Dumnezeu mi-i martor că nu-s io de vină.
  S-a dus la somn – un somn spasmodic – și s-a trezit cu un cer spălăcit deasupra. Dedesubt s-a auzit un zgomot puternic și înfundat. A pândit afară. Sykes era la grămada de lemne, demolând o cutie acoperită de sârmă. 
  S-a repezit pe ușa din bucătărie, dar a rămas acolo câteva minute înainte să intre, și a așteptat și înăuntru câteva minute înainte să o închidă. 
  Griul din cer se răspândea. Delia a coborât fără frică acum, și s-a ghemuit sub fereastra joasă de la dormitor. Jaluzeaua trasă închidea zorii afară și aducea noaptea înăuntru. Dar pereții subțiri nu ascundeau niciun sunet.
  — S-o trezit hoașca aia bătrână!
Ea medita la zăngănitul grozav dinăuntru, despre care orice pădurar știa că e sunetul iluziei. Șarpele cu clopoței e un ventriloc. Zăngănitul lui sună la dreapta, stânga, drept înainte, în spate, chiar sub pradă – peste tot, dar nu și unde se află de fapt. Vai de el, cel care nu ghicește, asta dacă nu e pregătit să-și onoreze partea lui de sfadă! Uneori, lovește fără să zăngăne deloc. 
Înăuntru, Sykes nu a auzit nimic până când a dărâmat un capac de oală de pe sobă, încercând să ajungă pe întuneric la un chibrit. Își golise buzunarele la Bertha.
  Șarpele părea să se trezească de sub sobă, iar Sykes a făcut un salt rapid până în dormitor. În ciuda ginului pe care-l băuse, capul i se limpezea acum. 
  — Doamne! a murmurat el, măcar de-aș vedea s-aprind lumina!
  Zăngănitul s-a oprit pentru o clipă, cât Sykes stătea ca paralizat. Aștepta. Părea că șarpele aștepta și el. 
  — Of, mama mă-sii de lumină! Am crezut c-o fi prea beteag, bombănea el singur, când zăngănitul a început din nou, mai aproape, de data asta chiar sub picioare. Cu mult înainte, abilitatea de a gândi a lui Sykes a regresat până la etapa de instinct primitiv, așa că a sărit – pe pat.
  Afară, Delia a auzit un țipăt care putea veni de la un cimpanzeu înnebunit, de la o gorilă îndurerată. Toată teroarea, toată groaza, toată turbarea pe care putea să o exprime un om, fără să conțină niciun sunet uman recognoscibil. 
  O agitație grozavă înăuntru, altă serie de țipete animalice, zăngănitul intermitent al reptilei. Jaluzeaua trasă violent jos de pe geam, lăsând să intre zorii roșii, o mână maro, uriașă, apucând mânerul geamului, multe lovituri înfundate pe podeaua de lemn, punctând sunetul bolborosit cu mult timp după ce zăngănitul șarpelui s-a oprit brusc. Delia putea să vadă și să audă toate acestea din locul ei de sub fereastră, și i se făcea rău. S-a târât înspre sud-est și s-a întins pe pământul răcoros, ca să-și revină. 
  A rămas acolo.
  — Delia, Delia!
  Îl auzea pe Sykes strigând pe cel mai disperat ton posibil, ca un om care nu aștepta niciun răspuns. Soarele se furișa pe cer, și el striga. Delia nu se putea mișca – picioarele îi rămăseseră flasce. Ea nu s-a mișcat deloc, el a strigat, soarele continua să se ridice. 
  — Doamne! l-a auzit gemând, Dumnezeule din Ceruri!
  L-a auzit împiedicându-se și s-a ridicat din stratul ei de flori. Soarele era tot mai cald. În timp ce se apropia de ușă, l-a auzit strigând cu speranță.
  — Delia, tu ești?
  L-a văzut stând în patru labe de îndată ce a ajuns la ușă. El s-a târât doi sau trei centimetri înspre ea – atât cât a putut, iar ea i-a văzut gâtul groaznic de umflat și un ochi deschis, care strălucea cu speranță. Un val de milă prea puternic ca să poată fi suportat a forțat-o să se întoarcă de la ochiul care trebuia, nu avea cum să nu vadă căldările. Trebuia să vadă lampa. Orlando și doctorii lui erau prea departe. Delia abia a reușit să ajungă la liliacul indian, unde a așteptat, în căldura crescândă, în timp ce în interiorul său știa că râul răcoros se umfla și se umfla, ca să stingă ochiul acela care acum sigur că știa ce știe și ea.

___
1 În original, eppizudicks, cuvânt inventat de Zora Neale Hurston, care se referă la o stare de rău provocată de căldură.
2 În original, astorperious, 
cuvânt inventat 
de Zora Neale Hurston.
3 O masă comună, luată de creștini, ce aduce aminte de mesele împărțite de Iisus cu apostolii săi.

Traducere de Alexandra Turcu