Rachael Allen

Prerie în 
flăcări

Uite un om 
care înconjoară perimetrul
cu un bebeluș în brațe,
fără să se miște.
Lăcustele ard
cu siluetele 
unor sfinți la apus.
În nor sunt sfinți.
Suntem într-o furtună de nisip.
Bărbatul își extinde cercurile 
trăgând bebelușul prin
desișul de cactus.
Uite cum i se topesc adidașii 
de la căldură,
nu sunt ce a cerut.
Sunt pantofi de piele negri
pe peretele uscat de piatră.
Oameni cu cape negre ies alergând
din colțul ochiului tău.
Un porc se întoarce când îl scuipi.
Preria e un terarium pentru explozie, 
dar marginea e arsă de flăcări.
E apogeul unui anotimp,
tufișurile ard.
Un copil de cinci ani
fără pleoape
face roata țiganului mult
și repede, prin valul de căldură,
sub un cer mare și palid,
negru și albastru.


Țararegatului 

La răsăritul lunii 
clopotele se aud tot mai încet
și poteci de netrecut
apar.
– Federico García Lorca, „Apare Luna”

Satul întunecat stă pe dealul deformat.
Există o adunătură de poteci de netrecut care duc înspre el,
poteci de netrecut pline cu albine, stigmatul pe care-l poartă albinele.
Există un gât de sticlă la baza stupului.
Sprâncenele tale aduc cu ele o știință de netrecut. Lângă biblioteca sărăcăcioasă
și omul din nuiele e un om care vinde pene de păun pe carusel,
țipă toată noaptea din locul în care sunt jupuiți.
Satul e în pantă, plin cu tragedii ca ardezia.

Merg către o intersecție cu linia ferată, în timp ce o persoană pe care 
  o iubesc aleargă în întuneric.
Hai de acolo, strig, 
în timp ce câinele negru se rostogolește în curtea crepusculară.
Șosete mici, albe tremură în întuneric ca dinții în gura unui om care râde,
mergând cu spatele în noapte, aruncând băuturi în aer
cum aruncă o soție superstițioasă sarea; toți avem zonele noastre de siguranță.
Sticla și sarea, fiica mea nerăbdătoare.
Sticla și sarea, poteca mea deformată; sticla și sarea de netrecut.


Creveții lui Joe
După Selima Hill

Când eram căsătorită îmi era greu să respir.
Mă trezeam devreme, el venea acasă târziu
ca să mângâie bebelușul, făceam cu rândul.
El a plecat și dacă acum l-ar căuta unii
la ușă, nu l-aș lăsa să se ducă la ei.
Printre toate plânsetele, văd
un copil care arde pe aragaz.
Oare același ca înainte?
Perdelele pline de funingine. Hai repede,
trebuie să scăpăm. Da, sigur.
Nu, vreau să mă uit cum arde.

Ce iubesc oare la sunetul pe care-l fac câinii când latră
în timp ce fumul iese pe geam?
Ce sunet complet, ca o grămadă de mâini care aplaudă.
Un alt corp găsit ars în oval,
mov și misterios
și peste tot în jurul ei
chipsuri cu piper care formează o inimă.

E o femeie peste drum,
care s-a mutat când a plecat el.
Are un deget mic și negru 
și mă urmărește de zile bune.
În lumina potrivită, umbra ei e cea a unui bărbat.
Uneori e chiar în fața geamului
uneori cred că e în casă,
în dulap, sub chiuvetă,
sau în spatele perdelei de la duș.

Mi-a rămas în minte numele ei ca nisipul printre dinți
roți de moară la marginea unei ape.
Aerul e aspru, fibră de sticlă,
vara pătrunde printre copaci ca un păr lung, blond.
Vreau să iau toate lucrurile care mă fac să-mi fie rușine
și să le arunc de pe pod
de exemplu cum nu-mi place soarele la sfârșitul zilei,
să mănânc tort de înghețată pe verandă când se înnoptează
în briza galbenă, singură,
gândindu-mă doar la poveștile astea.
Așa că-mi înfig furculița în felie ca un dictator arțăgos,
face sunetul ăla de lemn străpuns ca în desene.
Sunt prinsă la mijlocul lunii (din nou).
Mi-ar plăcea să am niște timp la dispoziție,
ceva ca o pată.
În fața geamului plutește un la mulți ani,
urmat de numele tău, numele tău mov.


I

Zboară ceva pe deasupra magazinului nostru de casete video,
peste clești de tăiat chei și pietre neinscripționate
de ce nu mai e nimeni așa îngrozită ca mine?
Țintim cu mingile de tenis către
întuneric. Nu știm ce ajunge
la lună.

Facem cu rândul cu telecomanda sfântă
în sufragerii crepusculare.
Sate cresc ca ciupercile
pe lângă satele noastre,
ce se întâmplă, 
nimic.

*

Nu e nicio inimă pe drumul circular
nu e nicio inimă în parcarea de mașini
giratoriul bate
ca un gât cu palpitații.

E o hartă nesfârșită care se leagă, construită
ca o jucărie pentru copii, cu instrucțiuni
simple. Stop; mergi pe
aici, nu pe acolo.

II

Dar acum poți vedea colosseumul? Tribune degradate îndreptate către mare, coșul de gunoi roz-pastilă în formă de hipopotam e un cuib de viespi. Nume de firme sunt aliniate în fața complexului ca un rând de ceasuri care au stat. Urmează o demolare. Unde e pescărușul care stă pe ciment ca o statuie de porțelan? Faleza e doar pata aia toxică de pe grăunțele de nisip. Orizontul e semnalul luminos de pe margine. Trăim doar într-o înșiruire de urmări. Din asta nu-ți mai poți reveni, dar din urmările ei, s-ar putea.


Duminică

Depozitul supermarketului
Ăsta e stratul de decor: în depozitul supermarketului,
grădini pentru copii puse în cutie, legănându-se pe un stivuitor,
doi șobolani împerechindu-se în timp ce o ușă închisă e dărâmată din nou
și din nou (suntem blocați afară: piscinele gonflabile 
sunt o tortură strigă Florida! Florida! Florida! pentru totdeauna).
Jucăriile prind viață pe „Für Elise”, așa cum fac în 
coșmarurile noastre comune, provocându-se unul pe celălalt, rotindu-se 
pe particule de praf străine dintre cutii, făcând valuri de blană.

Cu cortul în curtea supermarketului
Afară, autostrada murmură ceva împreună cu schimbul de noapte
dar nu e multă lumină și nu e romantic ca luminile intermitente grotești
ale semnelor pe care scrie M O T E L din America. În schimb,
țepii de iarbă arși ai sălbăticiei: hățiș și tufișuri joase,
degradările graduale de la accidente de mașină, corturi împărțite după ce 
depășești vârsta, prietenii după ce depășești vârsta. Bere la pet pentru
bărbați zgomotoși cu zgrăbunțe pe piele, cu ochii mari și palizi toată noaptea.

Acasă
Duminica se duc înapoi pe Tamblin Avenues și 
Hollyshock Gardens, înflorind odată cu mirosul de foc, scoțându-și
papucii, luându-și în brațe bebelușii lor mici, făcând baie.
Șezând, răsfoiesc catalogul. Uitându-se la o pânză de perete
întinsă, albastră-verzuie sau albastră ca marea, cu motive orientale,
o mahmureală a mileniului ca o curea; ținând totul înăuntru. O pisică se screme
și tremură în timp ce se cacă în tufișuri. Acum, în locul ăsta liniștit,
gătim, stai liniștit, lucrurile vor rămâne așa cum sunt.


În primul rând îmi pare 
tare bine că te-am cunoscut

Eu sunt fata cu obrajii crăpați și cu funda albastră
cu sânii strânși cu bandă
dansând în tăcere în poala tatălui meu
bineînțeles că mă trezesc într-un spasm în
dormitorul cel nou
vopsit în albastru
într-o baltă cacofonă de sânge

luna se leagănă albă deasupra mea, prea repede, mărginită de copaci
în orașul-fantomă în care locuiesc

azi e o altă zi nasoală de naștere, am una în fiecare zi ca s-o ascundă
pe cea adevărată
sentimente stranii m-au copleșit
când a plecat, ca o imagine veche, uscată a unui val în jurul unui far
ca o caracatiță târându-se pe uscat

era un zeu în setea lui de sânge
uitându-se pe geam, o pre-fantomă
cunosc privirea cuiva care tocmai a fost omorât
luna bate deasupra mea prea repede

odată ce totul a fost la locul potrivit pentru cina gonflabilă
pe geam copacii mascau în întuneric cerul
cerul de culoarea spălăcită a blugilor
noaptea care cade cum îți cade părul pe umeri când te tunzi
stăteam politicoși cum stau adulții, deasupra noastră sticlă pictată

eforturile de a mă înțelege au fost complet degeaba
ca muzica care reverberează sub apă sau un hamac rupt la un capăt
nu îmi putea auzi cuvântul de siguranță dacă avea capul în spatele meu
mă plesnea ușor în tunelul îngust
purtam cercei de aur roz ca să-l impresionez
(ea ajuns înaintea mea)
asta nu îmi stătea în fire


Și fața din oglindă 
nu mai e familiară

bărbații din viața mea, da, vin și pleacă
în timp ce în afara geamului meu găinile fac zgomot
e o imensitate de trifoi
care se încâlcește în ceva
cana mea de apă de lângă pat e nemișcată

asta e exact ce mi s-a înțâmplat
cred că li s-a întâmplat multora
dacă au purtat salopete roz
la o vârstă rezonabilă

Încerc să ajung la tine 
din poziția mea ghemuită din dormitorul unui străin
în abandon
fată picioarele sus către tavanul crem familiar
toate tavanele sunt familiare în felul în care toți bebelușii seamănă între ei

sunt legată cu bandă izolatoare și am inima zdrobită
Până la urmă abia dacă mă atinge
dacă stau suficient de mult o să-mi întindă untul închis la culoare pe pâinea prăjită
nervos și protector
ceva la fel de subțire ca pasajul dintre liniile ferate
un acordeon de griji
le-aș lăsa asta


Social
/soc/

Motivul e probabil pentru că a început să se uite la toate programele astea de zi, mai întâi despre Aileen Wuomos și dup-aia despre criminali în general, dar chiar îi plăcea mult o emisiune care se numea De neconceput – Copii care omoară și ce îi motivează, îmi spunea despre criminali, despre planuri complicate și „nu-i așa că nu au inimă”, de parcă mă provoca și în timp ce călca, numai ca aburul să-i facă fața ca un nor gras, dar celălalt motiv e probabil tata care era o bibliotecă de frustrări, dar nu bea, ci mânca certuri până când i se umfla stomacul ca mijlocul spumos al unei brioșe pentru că se săturase de noi toți, dar odată ce se calmau apele se întorcea la normal, ca și când copiii-criminali și mini-infarctele sunt lobotomii moderne, dar eram traumatizată pe viață, probabil că ăsta e unul din cele două motive.


Transport
/t/

Mama spune „De ce să pui și iar să pui întrebări”, dar sunt atât de des nesigură de întrebările care se pun, mai ales când e despre modele de mașini și trebuie să înțelegi că am luat lecții pentru multă vreme și tot nu știu diferența dintre o viteză și alta. Înainte de luminile de trafic și controlul mulțimii oamenii obișnuiau să se arunce zâmbind direct în fața capotei – direct în trafic! Cam cum am văzut odată atât de multe broaște transparente luate de curent în jos, cu ochii sticloși și conștiente către gura deschisă a scurgerii ochii le erau atât de resemnați că le-am și împins puțin instructorul auto mi-a aruncat și mie niște priviri resemnate similare camioanele nu par niciodată atât de mari în stază care era întrebarea?


Animu & Mango
/a/

Partea principală cea în care se sărută Naru și Keitaro și, în personaj, Keitaro era Declan care trăia în Pensilva și avea ghips și purta o uniformă școlară chiar și după școală (sărac) și eu eram Naru. Într-o scenă l-am făcut pe Declan să îmi promită că plecăm împreună la facultate dar nu cred că a înțeles, depășisem deja faza de roz-plesneală și hiper-ventilatul de după ce-ți face cineva urzica dar încă le făceam în liniște sau elasticele de silicon arse pe baloții de fân strânși tare în întunericul imediat și în timp ce el ardea iarba eu visam adânc și clar despre viitorul nostru împreună era de fapt un început leneș oricum e în marină acum și probabil știe cum să facă o promisiune.

Traducere de Cătălina Stanislav