W. E. B. Du Bois

Despre frumusețe și moarte

Multă vreme, noi cei din lumea sălbăticită am privit moartea în față și am zâmbit. Printre toate lacrimile noastre amare, știam cât de frumos era să mori pentru ceea ce sufletelor noastre li se părea suficient. Ca toată frumusețea adevărată, lucrul ăsta cu muritul era atât de simplu, atât de la îndemână. Băiatul care îmbrăcat în splendida lui tinerețe stătea în fața noastră și râdea în felul lui, fericit – a plecat și dus a fost. Dintr-o dată, lumea era plină de mirosul sacrificiului. Am lăsat săpatul și purtatul de poveri; ne-am oprit din zgâriatul și întorsul de lucruri și cuvinte; am încetat să ne mai grăbim în stânga și în dreapta și să mergem în sus și în jos și am întrebat pe jumătate șoptit: Moartea asta – e Viață? Și e frumusețea ei adevărată sau falsă? Și despre întrebările astea pentru inimă scriu. 
___

Prietena mea, care e palidă și optimistă, mi-a zis ieri, în timp ce soarele obosit dădea din cap:
— Ești prea sensibil.
Recunosc, chiar sunt sensibil. Sunt artificial. Mă dau înapoi sau sunt plin de mine sau imobil. Sunt lipsit de onestitate intelectuală, orb la artă și nu am umor.
— De ce nu vă opriți din toate astea? ripostează ea triumfătoare. 
Pentru că voi nu ne lăsați.
— Iar începi cu asta. Știi că eu – 
Stai! răspund. Stai!
Mă trezesc la șapte. Lăptarul m-a neglijat. Nu prea dă atenție cartierelor celor de culoare. Vecinul meu alb privește cu o asprime meticuloasă. Pășesc ușor, ca să nu-l deranjez. Copiii își bat joc când trec pe lângă ei spre muncă. Femeile din tramvai își trag fustele sau preferă să stea în picioare. Polițistul e brutal. Liftierul urăște să servească un Negro. Slujba mea nu e sigură pentru că sindicatul alb o vrea și nu mă vrea pe mine. Încerc să iau prânzul, dar niciun local nu îmi servește mâncarea. Merg paișpe străzi, până la Marshall’s, dar Comitetul celor Paisprezece1 a închis Marshall’s; susțin că e frecventat de femei albe.
— Chiar toate restaurantele discriminează?
Nu, dar de unde aș putea să știu care nu o fac – cu excepția –
Mă grăbesc acasă prin mulțimi. Ele mormăie sau se enervează. Mă duc la o adunare cetățenească. Mă privesc fix. Mă duc la o biserică. „Nu primim niggeri!”
Sau poate că nu merg pe drumul obișnuit. Caut altceva de muncă. „Angajații noștri nu ar lucra cu tine; clienții noștri ar avea obiecții.”
Cer ajutor pentru a avansa pe scara socială.
— Ăăă – da – îți scriem noi.
Intru în câmpul liber al științei. Fiecare ușă de laborator e închisă și nicio bursă nu e disponibilă.
Apelez la amanta universală, Arta; ușa studioului e încuiată.
Scriu literatură. „Nu putem publica povești de genul ăsta scrise de oameni de culoare”. E singurul gen pe care îl cunosc.
Asta e viața mea. Mă face idiot. Îmi creează probleme artificiale. Ezit, mă grăbesc, fluctuez. În fine – sunt sensibil!
Prietena mea palidă se uită la mine nevenindu-i să creadă, cu limba încolăcită. 
— Vrei să-mi spui că asta ți se întâmplă în fiecare zi?
Sigur că nu, răspund eu încet.
— Deci îți e doar frică să nu se întâmple?
Mi-e frică!
— Ei bine, n-ai curajul de a te ridica deasupra unei – unei frici aproape lașe?
Destul – destul de lașă e frica mea, recunosc; dar teribil e că lucrurile astea chiar se întâmplă!
— Dar tocmai ai zis că – 
Se întâmplă. Nu toate în fiecare zi – sigur că nu. Dar din când în când – când uneori, când dintr-o dată; când după o săptămână, când în câteva minute groaznice; nu peste tot, dar oriunde – în Boston, în Atlanta. Ăsta-i iadul. Imaginează-ți că îți petreci viața căutând insultele sau căutând locuri în care să te ascunzi de ele – făcându-te mic (instinctiv și în ciuda puseurilor de curaj) de la lovituri care nu vin mereu, dar vin; nu în fiecare zi, dar în fiecare săptămână, în fiecare lună, în fiecare an. Poate chiar când ți-ai înghițit frica lașă și ai strigat „Sunt și voi fi stăpânul propriilor – ”
— Nu mai avem bilete jos; ia unul la balconul de fumători.
Eziți. Treci peste propriile suspiciuni. Până la urmă, o țigară cu Charlie Chaplin – apoi apare un bărbat alb, te dă la o parte – 
— Trei la orchestră.
— Da, domnule. 
Și intră înăuntru.
Dintr-o dată, inima îți îngheață. Te întorci spre licăritul auriu al nopții purpurii și eziți din nou. Ce rost are? De ce să nu cedezi mereu – să iei mereu ce ți se dă – de ce să nu te supui puterii, fie că e din cauza tunului, fie din cauza repulsiei? Apoi, marea frică începe să crească în sufletul tău, frica adevărată – frica pe lângă care celelalte frici sunt închipuiri; frica de faptul că îți pierzi atunci și acolo propriul suflet; că îți pierzi propriul suflet și sufletul unui popor; că milioane de copii nenăscuți încă, negri și aurii și liliachii sunt acolo și sunt privați de ceva pentru că tu ești laș și nu ai curaj să lupți!
Dintr-o dată, locurile alea de la orchestră și dansul unui comediant cu picioare amuzante au devenit chestiuni de viață, moarte și nemurire; te agăți de stâlpii de sprijin ai universului și te întorci la vânzătoarea de bilete. Îți pregătești sufletul pentru revoltă și crimă. Te sufoci și faci spume și faptul că vede că ești pe cale să faci o „scenă” o face să-ți arunce biletele cu dispreț. Apoi te strecori spre scaunul tău și te ferești în întunericul dinaintea filmului, simțind fiecare țesut înfierbântat! Valul groaznic de reacții te învăluie. Să se gândească la cățeluși irezistibili pentru a-ți lua banii munciți din greu; îngrășând porci pentru a te urî pe tine și-ai tăi; forțându-ți intrarea printre idioți împopoțonați fără valoare – Dumnezeule! Ce noapte de plăceri!

Aici, deci, avem frumusețea și urâțenia, o viziune largă a sacrificiului în lume, o privire feroce asupra urii în lume. Care e viața și care e moartea și cum de am ajuns în fața unei contradicții atât de chinuitoare? Orice explicație trebuie să fie subtilă și implicată. Fără cuvinte vioaie și liniștitoare de încurajare, fără disperare întunecată, niciuna nu poate ajunge la rădăcinile acestor lucruri. Și, prima dată și înaintea oricărui alt lucru, nu putem uita că lumea asta e frumoasă. Dă-ne toată urâțenia ei și tot păcatul ei – încâlceala meschină, oribilă, a pânzei ei putrede, pe care puțini au văzut-o mai îndeaproape sau mai des decât mine – și cu toate astea, frumusețea acestei lumi nu poate fi negată.
Aruncându-mi ochii împrejur, nu am curaj să-i las să se oprească asupra Dragostei și Prieteniei, chiar dacă limba mea ar fi destul de iscusită pentru a cânta despre asta, revelația realității de aici e mult prea sacră și fantezia mult prea neadevărată. Numai în privința unei singure frumuseți a lumii putem fi brutal de onești și aceasta e gloria naturii fizice; chiar dacă ultima dintre frumuseți, ea e divină!
Și, în același fel, sunt adâncimi ale degradării umane pe care e nedrept să le sondăm. Cu toată frecvența lor oribilă, nu le putem numi naturale. Dar să nu comparăm cele din urmă frumuseți ale lumii cu cele din urmă urâțenii ale ei – nu crima, foametea și jaful cu dragostea și prietenia și creația – ci gloria mării, a cerului și a orașului cu micile uri și gânduri ale prejudiciului rasial și dintr-o asemenea juxtapunere poate vom reuși să deducem o regulă a frumuseții și vieții – sau morții? 
___

Acolo munții se aruncă asupra stelelor, iar la poalele lor se întind mări negre și de plumb. Deasupra plutesc norii – albi, gri și cenușii, în timp ce aerul limpede, intangibil erupe și strălucește ca vinul proaspăt. Noaptea trecută am plutit pe pântecul liniștit al mării în cel mai sudic refugiu de pe Mount Desert. Apa se aprindea și scânteia. Soarele dispăruse, dar deasupra spatelui încovoiat al norilor cumulus, radia întunecat și roz, iar pe celălalt cer, spre est, se strângeau cețurile superb drapate ale serii. Strălucirea s-a estompat și o catifea umbroasă a învăluit munții, o adâncime umedă a întunericului, din spatele căreia pândeau toate misterele vieții și morții, în timp ce norii atârnau deasupra, cenușii și plictisitori; luminile scânteiau și sclipeau de-a lungul țărmului, bărcile alunecau în amurg și micile răsuflări ale motoarelor se îndepărtau. Acela era momentul să vorbim despre viață și despre sensul vieții, în timp ce deasupra, în tăcere, străluceau dintr-o dată stele pe stele.
Bar Harbor se află sub un munte puternic, un munte mare, gol și negru, care doarme deasupra orașului; dar, pe măsură ce te îndepărtezi, se ridică brusc, amenințător, până când, în depărtare, în Frenchman’s Bay, se înalță deasupra orașului parcă pentru a sublinia meschinăria întregului peisaj înconjurător în comparație cu imensitatea sa nimicitoare. Sub privirea rece și largă a acelui munte măreț, oamenii nu pot trăi în amețeala altor locuri de joacă inferioare, de vară. În fața chipului dezvăluit al naturii, așa cum e el, gol, pe coasta din Maine, apare un sentiment de uimire irevocabilă.
Dumnezeu și-a modelat lumea în mare măsură și cu mare putere de pe această coastă minunată și a vrut că în zilele obosite ale vieții oamenii să vină și să se închine aici și să își reîntărească credința. Asta am făcut și eu și acum mă întorc, să merg din nou la muncă. Pe măsură ce ne îndepărtăm, munții de pe Mount Desert se ridică și ne salută la plecare – sumbri, cu coaste de piatră și tăcuți, nemișcați în lumea mișcătoare, dar conștienți de forța lor eternă.
În jurul nostru se aude marea – marea tulburată, agitată, care își fredonează melodia în jurul bărcii noastre cu pânze, fără a ține cont de vocile oamenilor. Pământul se scufundă în câmpii, păduri de pin negru, ici-colo în câte un munte albastru și melancolic. Apoi urmează insulele – stânci îndrăznețe deasupra mării, câmpii curbate; printre ele și în jurul lor plutesc bărcile, bătute de vreme și cu pânzele peticite, cu carene puternice și fumegânde, gri deschis și strălucitoare. Toate culorile mării sunt în jurul nostru – verde gri și îngălbenit și albastru îndoielnic, negru nu chiar negru, argintiu și auriu fumurii și nuanțe de alb parcă din vis. Limbi lungi de pământ întunecat și auriu ling departe în apele care se agită, iar pescărușii albi navighează și țipă deasupra lor. E o coastă puternică – întinsă și bătută, stigmatizată, zdrobită și sculptată în contururi masive, înspăimântătoare. Peste tot sunt pini – micii pini, întunecați și fermi, care nu zâmbesc, nici nu plâng, ci așteaptă și așteaptă. Lângă noi sunt insule de carne și sânge, căsuțe albe, cu țigle și fânețe. În depărtare sunt ținuturi de umbră, dealuri înalte ascunse de ceață, munți creionați apăsat, dar făcând umbre pe cer, slabi și ireali.
Înconjurăm țărmurile împresurate de pini, pline de oameni și știm cât de amar sărută iarna aceste maluri singuratice pentru a forma un șir de case de gheață cu țurțuri, care șerpuiesc în sus, pe dealuri. Navigăm spre vest, iar soarele, mai având încă vreo două ore pe cer, aruncă un val de foc pe mare, care se răspândește și strălucește ca un drum larg, plin de bijuterii, până unde ținutul albastru și îndepărtat de umbre își ridică țărmul sculptat în înalturi, lăsând, pe măsură ce bâjbâie, nuanțe ale umbrelor sale dincolo.
___

De ce nu călătoresc cei care poartă cicatricile bătăliei lumii și sunt răniți de duritatea ei în aceste locuri ale frumuseții, pentru a se scufunda în bucuria pură a vieții? Am întrebat asta odată într-o casă din sud. Afară, primăvara unui februarie din Georgia ademenea auriul în tufișuri și langoarea în aerul curat. Culoarea cărnii umane mă înconjura – maro care se purpura rapid; galben estompat, vag, care eluda descrierile; întuneric ca spuma, umbrit în nuanțe bogate de frunze tomnatice. Și, totuși, posibilitatea unei călătorii în lume a rămas fără răspuns.
— Cred că ar trebui să-ți placă să călătorești, a spus albul.
Dar nu, gândul la o călătorie părea să-i deprime.
Ai văzut vreodată o sală de așteptare „Jim-Crow”?2 Există întotdeauna excepții, ca în Greensboro – dar de obicei iarna nu e căldură și vara nu e aer; cu trântori netulburați și mânere de tren și scaune rupte, uzate; a cumpăra un bilet e tortură; stai și stai în picioare și aștepți și aștepți până când fiecare persoană albă de la „cealaltă fereastră” termină. Apoi, agentul obosit țipă, pentru că toate biletele și banii sunt acolo – 
— Ce vrei? Ce? Până unde?
Agentul te intimidează și te contrazice, se grăbește și îi încurcă pe ignoranți, dă restul greșit mai multor persoane, îi obligă pe unii să-și cumpere biletele de tren la un preț mai mare și ne trimite pe tine și pe mine afară, pe peron, arzând de indignare și ură!
Vagonul „Jim-Crow” e chiar lângă vagonul de bagaje și locomotivă. Se oprește dincolo de acoperișul peronului, în ploaie sau soare sau praf. De obicei, nu există nicio treaptă care să te ajute să urci și de cele mai multe ori vagonul e unul de fumători, despărțit în două, și trebuie să treci de fumătorii albi sau ei trebuie să treacă prin partea ta, cu mândrie și zgomot și priviri. Compartimentul tău e o jumătate sau un sfert sau o optime din cel mai vechi vagon aflat în circulație pe șine. Cu excepția cazului în care se întâmplă să fie un expres bine făcut, căptușeala e acoperită de mizerie, podeaua e soioasă și ferestrele murdare. Un băiat alb impertinent care vinde ziare ocupă două locuri la capătul vagonului și te bate la cap până te înfurii ca să cumperi bomboane ieftine, Coco-Cola și cărți inutile, dacă nu vulgare. Strigă și se învârte, în timp ce un șuvoi neîntrerupt de bărbați albi se perindă înainte și înapoi de la vagonul de fumători ca să cumpere și să asculte. Echipajul de tren alb din vagonul de bagaje se folosește de vagonul „Jim-Crow” pentru a lenevi și a-și face toaleta. Controlorul își însușește două locuri pentru el și pentru hârtiile lui și țipă grosolan să îi arăți biletul când trenul de-abia dacă a plecat. Cel mai bine e să nu-i ceri informații, nici măcar pe cel mai blând ton. Informațiile lui sunt, în principiu, pentru persoanele albe. Este dificil să iei prânzul sau să bei apă curată. Vagoanele-restaurant fie nu servesc niggerii, fie îi servesc printr-o gaură murdară și neîngrijită din perete. În ceea ce privește toaletele,– mai bine nu! Dacă trebuie să schimbi vagoanele, fii atent la joncțiuni, care sunt, de obicei, fără stabilitate și pline de persoane albe puse pe ceartă, care urăsc un „darky bine îmbrăcat”. Ești pasibil de a te trezi în compania unui șerif și a câtorva prizonieri negri blânzi sau rezervați pentru restul drumului și mâini murdare din secțiunea de colorați se vor revărsa odată cu noaptea și te vor împinge în cel mai îngrămădit colț.
— Nu, a spus micuța doamnă din colț (arăta ca o camee de fildeș și rochia i se scurgea pe ea ca o mângâiere), nu călătorim prea mult.
___

Pesimismul e lașitate. Omul care nu poate accepta sincer vagonul „Jim-Crow” ca fiind un fapt, și totuși trăiește și speră, pur și simplu se teme de el însuși sau de lume. Nu există în lume o negare mai rușinoasă a fraternității umane decât vagonul „Jim-Crow” din sudul Statelor Unite; dar, la fel de adevărat, nu există nimic mai frumos în univers decât apusul și lumina lunii din Golful Montego al îndepărtatei Jamaica. Și ambele lucruri sunt adevărate și ambele aparțin lumii noastre și niciunul nu poate fi negat.
___

Soarele, pregătit să treacă acea graniță îngrozitoare pe care oamenii o numesc Noapte și Moarte, își conduce gazdele. Parcă văd sulițele unor călăreți puternici strălucind aurii în lumină; stindardele împurpurate se aprind departe, iar bubuitul jos al oștirilor în marș vibrează odată cu vuietul mării. Blocându-și propria cale, proiectând o față de foc, aruncă mase de nori, mascându-și armele antrenate. Și apoi miracolul e săvârșit. Gazda trece cu un vuiet prea mare pentru urechea omului și soarele apune, lăsând în urmă luna speriată și stelele orbite.
În amurg, palmierii verzi-aurii își întorc fețele asemenea stelelor și își întind degetele în formă de evantai, ridicându-se cu mândrie, ca nu cumva vreo frunză măreață să fie pătată de pământ.
De pe insulă, dealul șerpuit își împinge marea întindere în jurul golfului, purtând înapoi apele și umbrele. Ploile fantomă cad, murdărindu-i părțile laterale colțuroase, și totuși el se zvârcolește în continuare, unduindu-și pinii și palmierii, strălucind până când capul său scurt, ascuțit și limba pâlpâitoare, devenită gri și palidă și argintie în moartea zilei, sărută aurul topit al mării aurii.
Apoi vine luna. Ca licuricii cuibăriți în mâna lui Dumnezeu strălucește orașul, brăzdat de palmieri ca de niște zâne. Un deget mare de ceață, lung și subțire, arată ca o umbră spre Spanish Main, în timp ce printre celelalte degete se înspumează cele Șapte Mări. Deasupra lunii calme și verzi-aurii, sub pământul reavăn de vânt; și aici, singur, sufletul meu înlănțuit, fermecat!
___

De la asemenea înălțimi ale sfințeniei, oamenii se gândesc să stăpânească lumea. Toată micimea vieții se îndepărtează și devine o mare bătălie în fața Domnului. Trompeta lui – unde sună și încotro? Mă duc. Am văzut Montego Bay la începutul Războiului Mondial. Strigătul pentru slujirea țării la fel de înalt ca cerul, la fel de întins ca sentimentul uman, părea să umple pământul. Ce mai însemnau micile meschinării, insultele prostești, problemele mărunte, pe lângă această chemare la acțiune și curaj și moarte? Noi, oamenii de culoare, ne-am oferit serviciile în luptă. Ce s-a întâmplat? Cei mai mulți americani au uitat seria extraordinară de evenimente care au încălzit sentimentele Americii negre până la febră.
Mai întâi, a fost refuzul de a accepta voluntari Negro pentru armată, cu excepția celor patru regimente negre deja înființate. În timp ce națiunea scotocea țara după voluntari pentru armata regulată, nu îi lăsa pe americanii Negro să furnizeze nici măcar cota lor proporțională de soldați regulați. Acest lucru a dus la glume sumbre printre Negroes:
— De ce vrei să te înrolezi? întrebau mulți. De ce ar trebui să lupți pentru țara asta?
Înainte de a putea răspunde la asta, a venit proiectul de lege al înrolării și propunerea lui Vardaman și a celor de teapa lui, de a-i excepta pe Negroes. Am protestat la Washington în diferite moduri și, în timp ce insistam ca bărbații de culoare să fie înrolați la fel ca ceilalți cetățeni, proiectul de lege a fost adoptat, cu doi mici „jokeri”.
În primul rând, prevedea ca Negroes să fie înrolați, dar antrenați în unități „separate”; și, în al doilea rând, permitea oarecum ambiguu ca oamenii să fie înrolați automat pentru „muncă”.
Un val de frică și neliniște s-a răspândit printre Negroes și, în timp ce ne uitam bănuitori la aceste două dispoziții, am primit brusc formularul de înrolare necompletat. Îndemna persoanele „de origine africană” să „rupă colțul!” Probabil niciodată în istoria Statelor Unite nu a existat un segment de populație care să fie discriminat atât de deschis și total de acțiunile guvernului federal. A fost descurajant și, pe deasupra, au apărut mult celebratele „comploturi germane”. În diferite părți ale țării se pretindea, într-o stranie unanimitate, că germanii lucrează printre Negroes și s-a inferat în continuare că acest lucru îi va transforma pe Negroes într-un element mult prea periculos pentru a putea fi înarmați. Nouă, bineînțeles, ni s-a părut că descoperirea și propunerea veneau din aceleași surse slab camuflate.
Luând în considerare cu atenție această serie de întâmplări, americanii Negro au simțit o criză apropiindu-se și s-au văzut puși în fața unei dileme dificile. Astfel se pregătea, bineînțeles, terenul fertil pentru răspândirea unei lipse de loialitate și a resentimentelor în rândul populației negre, deoarece aceștia erau obligați să aleagă, în aparență, între munca forțată sau o înrolare tip „Jim-Crow”. În mod evident, atunci când un grup minoritar este astfel segregat și împins în afara națiunii, el nu poate face, rațional, decât un singur lucru – să profite de pe urma acestui dezavantaj. În acest caz, am cerut ofițeri de culoare pentru trupele de culoare.
Generalul Wood a fost abordat din timp și i s-a cerut să-i primească pe candidații adecvați la Plattsburg. A refuzat. Prin urmare, am pus presiune pe guvern pentru o tabără „separată” pentru instruirea ofițerilor Negro. Departamentul de Război nu numai că a ezitat în fața acestei cereri, dar chiar și în rândul oamenilor de culoare s-a creat o opoziție puternică. Au spus că mergeam prea departe. „Vom respecta legea, dar a cere segregare voluntară înseamnă că ne insultăm pe noi înșine”. Dar un al doilea gând, puternic și sobru, ne-a venit în ajutor. Le-am spus fraților noștri care protestau: „Ne confruntăm cu o situație concretă, nu cu teorii. Nu există nici cea mai mică șansă ca noi să fim primiți în taberele albe; așadar, fie avem o tabără de pregătire de tip ‘Jim-Crow’, fie nu vor fi deloc ofițeri de culoare. Din cele două alegeri, lipsa ofițerilor de culoare ar fi calamitatea mai mare.”
Astfel, treptat, ne-am hotărât. Dar Departamentul de Război încă ezita. Era sub asediu, iar atunci când și-a prezentat argumentul final, „Nu avem loc pentru o asemenea tabără”, administratorii Universității Howard au spus: „Luați campusul nostru”. În cele din urmă, o mie două sute de cadeți de culoare au fost strânși la Fort Des Moines pentru a fi pregătiți ca ofițeri.
Orașul Des Moines a protestat prompt, dar în cele din urmă s-a răzgândit. Des Moines nu mai văzuse niciodată o astfel de clasă de bărbați de culoare. Au devenit rapid populari în toate clasele și conduita lor a fost lăudată în dese rânduri. Colonelul lor comandant le-a recunoscut activitatea ca fiind la cel mai înalt nivel și a declarat că reprezentau un excelent material pentru posturile de ofițeri.
Între timp, la unison, gândul oamenilor de culoare s-a îndreptat spre colonelul Young, ofițerul cu cea mai înaltă funcție din armata regulată care provenea din rândurile lor. Charles Young este un personaj eroic. E soldatul tipic, tăcut, la locul lui, curajos și eficient! Începând cu zilele lui la West Point, și continuând de-a lungul celor treizeci de ani de serviciu, a preluat orice sarcină i-a fost atribuită și a îndeplinit-o cu eficiență; și nu există nicio îndoială că armata a fost aproape nemiloasă în ordinele pe care le-a pretins  din partea acestui ofițer extraordinar. A trecut prin toate cu succes. În Haiti, în Liberia, în taberele din vest, în pădurile Sequoia din California și, în cele din urmă, cu Pershing în Mexic – de fiecare dată a triumfat. Chiar în momentul în care așteptam ca guvernul Statelor Unite să-l cheme să conducă pregătirea ofițerilor de culoare în Des Moines, a fost retras din armată, din cauza „tensiunii arteriale crescute”! Nu punem sub semnul întrebării expertiza medicilor armatei în legătură cu acest caz, dar, venind în momentul în care a venit, aproape orice Negro din Statele Unite ar fi putut crede că „tensiunea arterială crescute” a pensionatului colonel Young se afla numai în capul oligarhiei sudice, care era hotărâtă ca niciun american Negro să nu poarte vreodată stele de general.
A spune că Negroes din Statele Unite au fost descurajați de retragerea colonelului Young  e un eufemism – dar au existat mai multe probleme. Prevederea că cine e Negro trebuie instruit separat părea simplă și era simplă în locurile în care existau contingente mari, dar în nord, cu câte un singur Negro înrolat ici și colo, am avut unele evoluții extraordinare. Au apărut regimente cu un Negro în care Negro-ul trebuia separat ca un ciumat și pus singur într-o casă sau chiar într-un sat, în timp ce comandantul telegrafia frenetic la Washington. Nu este de mirare că un biet om din Ohio a rezolvat problema tăindu-și gâtul. Întregul proces de înrolare a unui Negro a trebuit oprit până când guvernul a putut găsi metode și locuri pentru adunarea lor.
Apoi a venit Houston-ul. Într-o clipă, națiunea a uitat întregul istoric al unuia dintre cele mai celebrate regimente din armata Statelor Unite și extraordinarul serviciu pe care l-a adus în Războaiele indiene și din Filipine. A fost primul regiment mobilizat în Războiul hispano-american și a fost regimentul care s-a oferit voluntar până la ultimul soldat pentru a curăța taberele de febră galbenă atunci când alții au ezitat. A fost unul dintre regimentele despre care Pershing spusese în decembrie:

„Soldați, sunt autorizat de Congres să vă spun că toți oamenii noștri din Statele Unite sunt foarte bucuroși și mândri de felul în care au activat soldații în Mexic și eu, generalul Pershing, pot spune cu mândrie că niciun alt regiment nu a purtat vreodată steagul națiunii noastre mai bine decât cel pe care îl vedem aici în această seară.”

Națiunea, de asemenea, a uitat de resentimentul profund amestecat cu fantoma palidă a fricii pe care soldații negri o aduceau în inima sudului alb. Nu e neapărat temerea că un Negro va lovi dacă va avea ocazia, ci mai degrabă presupunerea, de o curioasă unanimitate, că el are motiv să lovească, că orice altă persoană în circumstanțele sale sau tratată așa cum e el s-ar răzvrăti. În loc să caute ameliorarea cauzei unui astfel de sentiment, cei mai mulți dintre ei depun toate eforturile pentru a suprima resentimentele negrilor. Este de neconceput ca din când în când acestea să izbucnească dincolo de toate constrângerile, ca în Brownsville și Houston?
Așadar, în mijlocul acestor frământări mentale au venit Houston și East St. Louis. În Houston, soldații negri, întărâtați și jigniți, s-au dezlănțuit brusc și au „ciuruit” orașul. În East St. Louis, greviștii albi, înrolați, au ucis și au jefuit muncitori Negro și, ca urmare, 19 soldați de culoare au fost spânzurați și 51 închiși pe viață pentru uciderea a 17 albi la Houston, în timp ce pentru uciderea a 125 de Negroes în East St. Louis, 20 de bărbați albi au fost închiși, niciunul mai mult de 15 ani, iar alături de ei au fost închiși și 10 bărbați de culoare.
___

Cândva am făcut o mare călătorie în ținutul acesta, până la trei dintre capetele lumii, de peste unsprezece mii de kilometri. Am văzut deșertul sumbru și meterezele înalte ale Munților Stâncoși. Trei zile am zburat din frumusețea argintie a Seattle-ului până la vârtejul sumbru din Kansas City. Trei zile am zburat din puterea brută a Chicago-ului până în aerul îngerilor din California, parfumat de flori aurii, unde casele oamenilor se lasă în jos, iubind pământul bun, larg, de parcă i-ar săruta mugurii. Trei zile am zburat prin imperiul Texasului, dar toate aceste povești vor rămâne nespuse, pentru că în toată călătoria mea nu am văzut decât un lucru care a trăit și va trăi veșnic în sufletul meu – Marele Cañon.
E un gol brusc în pieptul pământului, până la măruntaiele lui – o rană în care un cuțit titanic, tocit, a râcâit și s-a răsucit în gaură, lăsându-i marginile livide, cicatrizate, crestate și pulsând peste albul și roșul și violetul cărnii sale puternice, în timp ce dedesubt – mult, mult dedesubt, în negru, ca o venă secționată, fierbe șuvoiul monoton și morocănos al râului Colorado.
E groaznic. Nu poate fi comparat cu nimic. E ca și cum pământul și cerul s-au dezgolit și au înnebunit cu totul. Munții învârtiți, fără corp și inversați stau pe vârfurile lor și își aruncă măruntaiele spre cer. Pământul e aer; piatra lor eterică roșie ca sângele e înverzită. Stai pe rădăcinile lor și te prăbușești în culmile lor, un kilometru teribil. 
Privește această ridiculizare liliachie și violetă a timpului și a spațiului! Uită-te la vârful de acolo! N-a călcat picior de om pe acolo. În acea umbră albastră a privit doar ochiul lui Dumnezeu. Ascultă sunetul acelui defileu care murmură: „Înainte de a fi Abraham, am fost eu”. Peretele acela e o barieră neagră sau este zidul dintre cer și iad? Văd verde – sunt mușchi sau pini uriași? Văd pete care ar putea fi bolovani. Vânturile oftează și cad în tăcerile măturate de soare. Defileul rămâne mereu împietrit, nemișcat, până apare frica. E ceva sumbru, profan, teribil! E uman – o dramă puternică nevăzută, neauzită, își joacă acolo tragediile sau comedia batjocoritoare, iar râsul anilor fără de sfârșit șuieră de la culme la culme, neauzit, fără ecou și necunoscut.
Arunci o piatră în abis. Nu se aude niciun sunet. Cade în tăcere – vocea tunetelor sale nu poate ajunge atât de departe. Nu e – nu poate fi un simplu fapt inert, nepăsător, brutal – grandoarea lui e prea senină – frumusețea prea divină! Nu e roșu și albastru și verde, ci, ah!, umbrele și nuanțele întregii lumi, culori vesele atinse de o delicatețe spirituală ezitantă. Ce înseamnă asta – ce înseamnă asta? Spune-mi, apă neagră și clocotitoare!
Nu e real. Sunt doar umbre. Umbrele eternității. Seara trecută palatul mozaicat de acolo era o beznă – gânduri și păcate întunecate, în timp ce aici munții soarelui se ridicau aurii, aprinși, însângerați. A fost un vis. Dimineața asta albastră și strălucitoare aprinde toate vârfurile astea înflăcărate, în timp ce aici turnurile umbrite se încruntă fără formă, încețoșate.
Am coborât în măruntaiele pământului – jos, jos pe crestele drepte și scrutătoare – jos lângă apele zgomotoase și câmpiile acoperite de soare; jos, lângă pășunile verzi și apele nemișcate, lângă prăpăstii imense, abrupte – jos, lângă pumnii noduroși și strânși ai lui Dumnezeu, până la geamătul adânc, trist, al râului galben care a făcut minunea asta – un mic râu șerpuind cu moartea în adâncurile sale și o coroană a gloriei pe capul lui plutitor. 
Am văzut ce ochii omului nu ar fi trebuit să vadă niciodată. Am profanat sanctuarul. Am privit dezbrăcarea groaznică a Nopții și, cu toate astea, trăiesc. Înainte de a-mi ascunde capul, stătea în cavernele ei, strălucind rece înspre vest – picioarele ei erau negre: robele ei, purpurii, curgeau încețoșate de la umăr în jos, în pliuri fără formă ale pliurilor; capul ei, încoronat cu pini, era presărat cu stele ca pietrele prețioase. M-am întors și am visat – cañonul – groaznicul, adâncimile lui strigau; înălțimile lui înfiorau. Apoi, dintr-o dată, m-am trezit și am privit. Robele îi cădeau. La crăpatul zorilor atârnau verde-violet și negre. Încet, le-a dat jos de pe membrele slabe și armonioase – scoțând la iveală hainele reci, gri, pline de umbre. Au căzut robele negre-albastre, cu perle gri, și au alunecat, lăsând în urmă ceva neclar, mătăsos, cețos, iar dedesubt i-am întrezărit membrele de lumină pură. 
___

Dumnezeule! Pentru ce sunt recunoscător în seara asta? Pentru nimic. Pentru nimic în afara celor mai obișnuite dintre lucrurile obișnuite; o masă plină de doamne și domni – cu voci calde, temperați, plini de empatie, care m-au făcut, pe mine, unul dintre ei. Tovărășia noastră era una a cărților, a cunoașterii, a scopurilor mărețe. Puteam râde și glumi și gândi ca între prieteni – și Lucrul – Lucrul plin de ură, criminal, murdar, pe care în americană îl numim „ura de Nigger” nu numai că nu era acolo – nici nu putea fi înțeles. Era o monstruozitate ciudată de care oamenii civilizați râdeau sau erau nedumeriți. Nu exista nicio condescendență elegantă și elaborată de genul – „Am avut la un moment dat un servitor de culoare” – „Tatăl meu a fost aboliționist” – „Tot timpul am fost interesat de neamul tău” – erau doar comentariile unor suflete înrudite, reverența delicată pentru Gândire care predomina, deferența față de oaspete. Plecai cu regrete tăcute, știind că nu vorbeau prin spatele tău minciuni sau lucruri urâte. Dumnezeule! Era pur și simplu decență umană și trebuia să fiu recunoscător pentru asta, sunt un american Negro și America albă, cu câteva mici excepții, e crudă față de tot ce are sânge negru – și ăsta era Parisul, în anii salvării, 1919. Frați negri, trebuie să ne alăturăm democrației europene.
___

Toul! Neclare în întunericul tot mai adânc al după-amiezii, i-am văzut turnurile mohorându-se melancolice spre obscuritatea raiului. Am ajuns în drumuri cețoase și am căzut peste oraș prin gâturile mari ale bastioanelor lui fortificate. Acolo era Franța – o Franță stranie, necunoscută, nefamiliară. Orașul era deposedat. Pe străzi – pe străzile lui înguste, șerpuite, vechi și joase și întunecate, sculptate și bizare – se revărsau mii și mii de picioare ciudate ale unor străini îmbrăcați în kaki, iar ecourile aduceau înapoi silabe stranii, care nu erau niciodată franțuzești. Aici era Franța, pusă în genunchi, dar încă luptând așa cum o națiune nu mai luptase până atunci, strigând, în agonia morții, peste mări, până când ajutoarele au venit și cu tot mersul lor țanțoș și cu toată fanfaronada au salvat cea mai vrednică națiune de pe pământ de la cea mai groaznică soartă pusă la cale de Proști. 
___

Tim Brimm cânta lângă pompa de apă. Tim Brimm și trompetele Harlemului se auzeau pe străzile din Maron în îndepărtata Lorenă. Străzile micuțe erau mări de noroi. Ceața rece și ploaia cerneau prin aerul rece de deasupra albastrei Moselle. Soldați – soldați peste tot – soldați negri, băieți din Washington, Alabama, Philadelphia, Mississippi. Sălbăticie și dulceață și chemări se răsuceau prin aer. Copiii francezi priveau uluiți – femeile lăsau spălatul rufelor. Sus, la geam, eram un maior negru, un căpitan negru și un profesor negru și eu – cu lacrimi în ochii noștri zâmbitori. Tim Brimm cânta lângă pompa de apă a orașului.
Publicul era învăluit de fum. Se ridica precum o fantomă din amintiri – amintiri amare ale ofițerului aproape mort de pneumonie, a cărui durere era aprinsă de asistentele care așteptau să vadă dacă trebuia să intre la soldați obișnuiți, în linia „Jim Crow” sau nu. Amintirile acelei ultime dimineți când tunetele iadului au chemat detașamentul nouăzeci și doi spre ultimul lor atac. Amintiri ale umilințelor amare, triumfurilor determinate, marilor victorii și sunetul trompetelor care părea că urcă dinspre pământ înspre rai. Ca amintirile înrămate în respirația lui Dumnezeu, publicul meu m-a privit – fețe bune, brune, cu ochi mari, blânzi, frumoși – soldați negri ai Americii salvând iubita Franță – și cuvintele au venit ca niște laude și binecuvântări acolo, în „Y”, cu micile lui provizii de țigări și lumânări și cuptorul ruginit cu lemne.
„Alors”, a zis Madame, „quatre sont morts” – patru morți – patru fii înalți, puternici, morți pentru Franța – fii precum fiica cea dulce, cu ochi albaștri, care își ascundea zâmbetul curajos în amurg. Era o casă mică de piatră, ale cărei ferestre atingeau trotuarul din față, pe care tropăiau întruna picioarele soldaților negri care mărșăluiau spre case. Acolo era o garderobă cavernoasă, un cămin încăpător, invadat de un cuptor nou și elegant de fier. Mari grămezi de cearșafuri se ridicau în colțul ăla. Lângă era bucătăria aglomerată și jumătate de treaptă mai sus era dormitorul nostru, care dădea spre o curte mică cu o scară arcuită de piatră și un copac verde. Eram o familie emoționantă ținută împreună de mari tristeți și mari bucurii. Cum am râs de salata în care era brandy în loc de oțet – cum am mâncat cartofii prăjiți aurii și cum am fost absorbiți de vederea de la locotenentul senegalez – dragă vale mică a Franței doborâte și renăscute în ziua în care bărbații Negro au „luat cu asalt” Pont-à-Mousson.
___

Paris, Paris lângă fațada mov de la operă, mulțimile de pe Boulevard des Italiens și marele leagăn care e Champs Elysées. Dar nu Parisul pe care îl cunoaște lumea. Parisul cu sufletul tăiat în două – febril, aglomerat, nervos, grăbit; plin de uniforme și cortegii, cu cafenelele închise la 9:30 – fără zahăr, cu puțină pâine și cu lacrimile și bucuria întrepătrunse atât de strâns, că nu mai prea sunt diferențe. Parisul a visat un coșmar și chiar dacă se trezește, teroarea e încă deasupra – e în comorile artistice închise în pământ ale Luvrului. Doar florile sunt acolo, mereu florile, trandafirii Angliei și crinii Franței.
___

New York! În spatele Statuii Libertății care privește Franța eliberată se ridică stâncile albe ale Manhattan-ului, rând pe rând, cu linia cerului curbată, turnuri cubice și gemene, o imensă călimară astupată cu grație, o piramidă antică pusă pe tron; dedesubt, metereze joase și largi și puternice; iar deasupra, conturate ușor pe cerul turbulent, e imensa grație a Catedralei celor Cumpărați și a Cumpărătorilor Săraci, deasupra lumii, privind și mai în sus.
Acolo, păienjenișurile gri ale podurilor spre Brooklyn sar peste mare și aici vin corăbii din toate colțurile lumii. Ne mutăm în casa asta grăbită de pe ape mohorâte și învolburate și auzim, în timp ce venim, bătăile inimii unei noi lumi.
___

New York-ul și noaptea de pe Brooklyn Bridge: albinele și licuricii zboară și sclipesc în roiurile lor vaste; norii curbați ca respirația zeilor plutesc între turnuri și lună. Auzi șuieratul fulgerelor, tunetul adânc al lucrurilor umane și o respirație febrilă, ca a unor Puteri inerente și invincibile. Strălucirea milioanelor în flăcări se topește în afară, în contururi slabe și fermecate, până când muzica lichidă a mulțimilor grăbite se revarsă ca o binecuvântare peste mare.
___

New York-ul și dimineața: soarele sărută roua timidă în Central Park și din Fântâna abundenței te uiți pe strada aia cât o lume, Fifth Avenue, și mergi spre oraș. Viața pământului și curbele coboară grațios dinspre conacele mai vechi ale prinților până la noile magazine de lux. Egipt și Abisinia, Paris și Damasc, Londra și India te mângâie pe drum; bisericile stau la distanță în vreme ce magazinele devin universale. Dar toate astea nu înseamnă nimic. Totul e umanitate. Umanitatea stă și zboară și merge și se rostogolește în jur – săracii, cei fără preț, cei cunoscuți în toată lumea și cei uitați; copil și bunic, rege și amant – spectacolul lumii continuă, într-o ramă de piatră și bijuterii, îmbrăcat în stacojiu și zdrențe. Princes Street și Câmpiile Elizee, Strand-ul și Ringstrasse – astea sunt astăzi Căile Lumii.
___

New York și amurgul, acolo unde trenul de pe Sixth Avenue se ridică și sare peste proprietăți în aerul liber de pe 110th Street. Ia curba ca o pasăre, cu raiul și Sf. Ioan deasupra și pământul și verdele și auriul dulci ale parcului dedesubt. În spate sunt toate cețurile și misterele albastre ale distanței; dedesubt, orașul se grăbește și se târăște. În spatele ecoului, tot răcnetul și războiul și grija și labirintul orașului larg plasat între zidurile sale întunecoase, apăsătoare, străfulgerând adio-uri ciudate și purpurii. De o parte și de alta, stelele strălucesc.
___

Din nou New York și noaptea și Harlem-ul. Un oraș întunecat de cincizeci de mii de oameni se ridică ca prin magie din pământ. Au dispărut lumea albă, buzele palide, părul lins; au dispărut vestul și nordul – estul și sudul triumfă aici. Strada e numai aglomerație și relaxare și râsete. Peste tot ochi negri, negri și căprui și păr creț, și piele care se revoltă plină de culoare și sânge gros, arzător. Umanitatea e strânsă dens în grămezi înalte de case lipite una de cealaltă, care stau în straturi deasupra magazinelor gri de mâncare și haine și băutură, ici-colo vezi câte o reprezentație cu imagini mișcătoare. Oratorii declamă la colțuri, îndrăgostiții se distrează pe străzi, pariorii alunecă pe lângă baruri, muncitorii se odihnesc obosiți acasă. Copiii țipă și fug și dansează și totul e bun și uman și frumos și urât și rău, așa cum e Viața peste tot.
___

Și apoi – Vălul. Cade așa cum cade noaptea peste mările sudice – vast, brusc, fără răspuns. În spatele lui e Ură și Cruzime și sunt Lacrimi. Dacă privești prin el, prin textura complicată, de neînțeles a materialului său antic, vechi, vechi, vezi sânge și vină și neînțelegere. Și chiar și așa, e acolo, Vălul ăsta, între Atunci și Acum, între Palid și de Culoare, între Negru și Alb – între Tine și Mine. Sigur că e în minte, ceva subtil și intangibil; și cu toate astea, la fel de sigur, e adevărat și teribil și nu vom reuși tu și cu mine să-l ridicăm în timpul vieților noastre. Poate îi vom descoperi febril marginile și poate chiar vom urca ușor cu niște foarfece gigantice spre locul în care vârful lui inelat și poleit se cuibărește, lângă tronul lui Dumnezeu. Dar, în vreme ce muncim și urcăm, vom vedea prin ochii înlăcrimați și vom auzi prin urechile îndurerate linșajele și crimele, înșelătoriile și disprețul, degradarea și minciuna, astfel întrupate și luminate în acest întuneric vast, suspendat, încât Făcătorul nu vede niciodată Fapta și Victima nu cunoaște Învingătorul și Fiecare îi urăște pe Toți, cu o ignoranță sălbatică și amară. Ascultați, voi Insulelor, aceste Voci din spatele Vălului, pentru că ele înfățișează cele mai umane dureri ale celui de al Douăzecilea Ciclu al săracului Isus care era numit Christos!
E ceva în natura Frumuseții care necesită un sfârșit. Urâțenia poate fi nedefinită. Poate să se stingă treptat într-o nesfârșire gri. Dar Frumusețea trebuie să fie completă – fie că e un câmp de maci sau o viață măreață –, trebuie să ia sfârșit, iar Sfârșitul e parte din și triumf al Frumuseții. Știu că sunt unii care văd o frumusețe eternă. Dar eu nu pot. Eu pot visa procesiuni mărețe și nesfârșite de lucruri și viziuni și fapte frumoase. Dar fiecare trebuie să fie completă sau, pentru mine, nu poate exista.
Pe de altă parte, pentru mine Urâțenia e eternă, nu în esență, ci în caracterul incomplet; dar eternitatea ei nu mă descurajează, pentru că neîmplinirea ei eternă e motiv de bucurie. Nu e nimic nou sau neașteptat în ea; e vechiul rău întinzându-se mereu și căutându-și sfârșitul la care nu poate ajunge; poate să se învârtă și să se zvârcolească și să reapară într-o bătălie eternă, în zile fără sfârșit, dar e aceeași răutate umană și durere amară. Dar Frumusețea e împlinire. Satisface. E mereu nouă și stranie. E rezonabilă. Sfârșitul ei e Moartea – tăcerea dulce a perfecțiunii, calmul și stabilitatea muzicii totale. În asta constă triumful Frumuseții.
Atât de puternică e vraja frumuseții că sunt și aceia care, contrazicându-și propriile cunoștințe și experiențe, încearcă să spună că totul e frumusețe. Ei se numesc optimiști, și mint. Nu totul e frumusețe. Urâțenia și ura și răutatea sunt aici, cu toate contradicțiile și lipsa lor de logică; vor fi mereu aici – poate, Doamne ajută, într-un volum și cu o forță mai mici, dar aici și eterne, în timp ce frumusețea triumfă cu ceea ce o completează măreț – Moartea. Nu putem să aducem sfârșitul urâțeniei prin frumusețe eternă, pentru că frumusețea prin însăși natura și definiția ei are în fiecare definiție sfârșituri și limite; dar în timp ce frumusețea e implicită și se dezvăluie prin propriul sfârșit, urâțenia suferă în întuneric pentru totdeauna. Așa că urâțenia nașterii se împlinește pe sine și cucerește glorios numai prin frumosul sfârșit, Moartea.
___

În sfârșit, tuturor ne vine fericirea, acolo, în Curtea Păcii, unde morții stau atât de nemișcați și calmi și buni. Dacă nu am fi fost morți, am fi stat și am fi ascultat florile crescând. Am fi auzit păsările cântând și am fi văzut cum vine ploaia și înroșește și arde și pălește și moare în frumusețe. Am vedea primăvara, vara și revolta roșie a toamnei și apoi, iarna, sub zăpada albă, moale, am dormi și am visa vise. Dar știm că fiind morți, Fericirea noastră e un lucru bun și terminat și că zece, o sută, o mie de ani ne vom odihni, neatinși, în Curtea Păcii. 

___
1 Legea Raines, adoptată în 1896, interzicea vânzarea de băuturi alcoolice duminica în statul New York, pentru toate localurile în afara hotelurilor. Astfel, un număr impresionant de baruri construiește camere de hotel la etajul stabilimentelor. Majoritatea erau folosite pentru muncă sexuală. Comitetul celor Paisprezece este fondat în 1905 de membrii unei asociații din New York, pentru verificarea și închiderea acestor baruri. 
2 Legile „Jim Crow” sunt o serie de acte normative adoptate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX de statele sudice din SUA, care pun în practică segregarea rasială. Ele au fost aplicate până în 1965, când, în urma cazului Brown v. Board of Education, segregarea școlilor a fost declarată neconstituțională, iar statele au început să le anuleze.


Rugăciunile lui Dumnezeu

Nume din Numele lui Dumnezeu!
Roșie crima domnește;
Iadul se dezlănțuie;
În aerul auriu de toamnă
Umblă rânjind diavoli cu țepi și copite;
Și sus, pe dealurile urii, 
Între muguri negri și cerul purpuriu
Ești tu, tăcut. 

Tată Atotputernic!
Pământul e smintit!
Neputincioase, mâinile noastre iscusite;
Stricat, aurul nostru; 
Corăbiile noastre se clatină și se deșiră
Pe mări goale; 
Întinsele coridoare
Ale Marilor Tale Temple, Dumnezeule, 
Duhnesc ca măruntaiele
Sufletelor noastre.
Și Tu taci.

Deasupra, tunetul Tunetelor Tale, Doamne,
Străfulgerând Fulgerele Tale, 
Răsună și răcnește
Damnarea întunecată
A acestui iad de război.
Roșul acoperă pulpa inimilor și capetelor
Și mâinile copilașilor. 

Allah!
Elohim!
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu!

Moartea e aici!
Morți sunt viii; în adâncuri – morți morții.
Pe moarte cei nenăscuți pe pământ – 
Ochii largi de mirare și bucurie ai pruncilor, 
Poeme și rugăciuni, strălucirile soarelui și cântecele pământului,
Vise imaginate în detaliu, 
Fantezii înmarmorate, 
Raiuri cu imnurile lor înalte – toate
În noaptea asta teribilă
Se zvârcolesc și țipă și se sugrumă și mor
În noaptea asta lungă, fantomatică – 
Iar Tu taci.

Ai milă!
Ai milă de noi, păcătoșii!
Arată-te, descoperă-Ți Fața, 
Revarsă lumina
Care clocotește deasupra Tronului Tău, 
Și dă foc dansului spre întuneric al acestui diavol!
Ascultă!
Vorbește!
În Mărețul Nume al lui Isus – 

Ascult!
Iartă-mă, Doamne!
Deasupra tunetului am luat aminte!
Sub tăcere, acum – 
Ascult!

(Așteaptă, Doamne, fă-mi puțin loc.
E atât de straniu să-Ți vorbesc –
Singur!)

Aurul ăsta?
L-am luat.
E al Tău?
Iartă-mă; Nu am știut.

Sânge? E murdar de sânge?
E de pe mâinile fratelui meu.
(Știu; mâinile lui sunt ale mele).
A curs pentru Tine, Doamne.

Război? Nu; nu război – 
Dominație, Doamne, și asupra negrului, nu albului;
Negrului, brunului și cafeniului, 
Nu am ucis Soiul Tău Ales, 
Doamne.
Pentru a construi Împărăția Ta, 
Pentru a ne împodobi nevestele și copiii, 
Și pentru a le umple sufletele de strălucire – 
Pentru asta am omorât rasele inferioare
Și le-am civilizat morții,
Furându-le cauciucul, diamantele, cacaua, aurul!

Pentru asta și eu, o dată, și în Numele Tău, 
Am linșat un Nigger – 
	
	(A urlat și s-a zbătut,
	L-am auzit strigând, 
	Am simțit lumina vieții zvâcnind și stingându-se
	L-am văzut pârâind acolo sus, 
	L-am privit zbătându-se!)

Tu?
Pe Tine?
Te-am linșat pe Tine?

Trezește-mă, Doamne! Dorm!
Care e vorba groaznică pe care ai spus-o?
Lucrul ăla negru și despicat – erai Tu?
Suflarea aia – era a Ta?
Durerea asta – e a Ta?
Și aceste gloanțe, atunci, te străpung pe Tine?
Și toate războaiele din toată lumea, 
În tot timpul ăsta, s-au hrănit cu sângele Tău?
Toate minciunile și furturile și urile—
E asta Crucificarea ta, Doamne, 
Și nu cea de pe cruciulița
Cu oțet și spini? 
E regatul Tău aici, nu acolo, 
Piatra și tencuiala asta lipsite de vise?

Ajutor!
Aud strigătul jos și îngrozitor – 

Cine strigă?
Cine plânge?
Cu suspine tăcute care sfâșie și rup –
Poate Dumnezeu suspina?

Cine se roagă?
Aud rugăciuni fierbinți trecând pe lângă mine
Ca vânturile puternice prin mlaștini sumbre –
Poate Dumnezeu să se roage?

Te rogi Tu, Doamne, la mine?
Ai Tu nevoie de mine?
Ai Tu nevoie de mine?
Ai Tu nevoie de mine?
Biet suflet sfâșiat!
Asta chiar nu am visat. M-am gândit că –

Curaj, Doamne, 
Vin!

Traducere de Vlad Pojoga