Ierarhii destrămate

Tudor Ganea revine în scena literară cu noul său roman Cântecul păsării de plajă (Polirom, 2021), după un debut promițător (Cazemata) și alte trei romane mai puțin apreciate (Miere, Porci și Opt), fiind numit de către critici precum Mihai Iovănel sau Bogdan Crețu drept cel mai bun roman al tânărului arhitect. Acesta reciclează anumite aspecte din primul său volum, cum ar fi spațiul constănțean, mai exact cartierul Faleza de Nord (FZN), verismul și realismul magic – de data aceasta mult mai subtil. Totuși, în Cazemata acțiunea se concentrează în jurul unei cazemate construite in Al Doilea Război Mondial în care se întâmplă diferite lucruri inexplicabile, în timp ce în recentul roman totul este mult mai palpabil, plastic și extrem de violent. Abordarea unor teme atât de dure și de puțin discutate în literatura română duce la diminuarea realismului magic observabil în Cazemata, nemaifiind necesar acțiunii și fiind înlocuit de violență. Asemănător realismului mizerabilist nouăzecist, în special cel al lui Radu Aldulescu – autorul tipic al marginalilor –, Ganea prezintă o societate periferică în perioada tranziției.

Totul pornește de la momentul în care Ainur Omer, personajul principal de origine mongolă, este înștiințat că ar putea avea cancer de prostată în urma descoperirii unui nodul. „Ghinda”, după cum este denumit nodulul, distruge echilibrul din viața bărbatului, care își rememorează trecutul și ascensiunea pe scara socială a FZN-ului. Ironia naratorului apare încă din primele pagini, când un bărbat de 47-48 de ani și de 150 de kilograme își pierde orice urmă de maturitate și curaj, ajungând obsedat de boala neconfirmată și fugind de orice avea formă asemănătoare cu cea a „ghindei”: „Din acea zi intră în civilizația tumorilor. Le vedea pretutindeni. Le dibuia în toate formele rotunjite din jurul său, însă celor mai multe le găsi corespondentele în mâncare. (…) Încet-încet, farfuriile concepute în sânul familiei Omer începură să capete o patină cubistă. Totul era tăiat cubulețe”. Această obsesie apare pe tot parcursul romanului, mai ales când tătarul se așază și este fulgerat de amintirea existenței nodulului. O precizare importantă este cea legată de alegerea lui Tudor Ganea de a reprezenta personajul principal prin imaginea unui tătar, personaj controversat în literatura română, fiind deseori stereotipizat sau redus la câteva trăsături negative. Autorul nu îl exotizează sau orientalizează, ci îl arată ca pe o parte integrantă în întregul multicultural al Dobrogei, nediferențiindu-l cultural de restul personajelor.

Mare parte din acțiunea romanului se petrece într-o singură zi în care Ainur hotărăște să meargă să facă o baie în mare, zi plină de incursiuni în trecutul bărbatului. Acesta s-a mutat cu tatăl său Bayar în FZN, un cartier foarte sărac de la marginea Constanței, unde oamenii sunt izolați și uitați în mizerie, trăind la limita subzistenței într-o „împărăție a ruinelor” cu „locatari rahitici”. Din primele sale zile în cartier observă „cum o mână zbârcită prinde un porumbel și se chinuie să-l strecoare pe sub spațiul îngust de numai câțiva centimetri dintre parapetul unui balcon și placa de beton”. Astfel, suntem introduși în viața FZN-ului, cartierul construit în jurul cazematelor ridicate în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial: oameni care mănâncă porumbei, care sunt nevoiți să pescuiască pentru a avea ce mânca (inclusiv Ainur și tatăl său), provizorat, aurolaci care trăiesc în subsolul unui bloc care nu a mai fost niciodată construit și violență, foarte multă violență.

Este un „roman de cartier” (Octavian Soviany) care ne arată dinamica din FZN și legile sale, care se fac prin forța brută. Tătarul și-a arătat potențialul încă de mic prin conformația sa și prin duritatea pe care o arăta, dobândită din relația disfuncțională pe care o avea cu tatăl său. Băiatul a crescut constant învinuit de moartea mamei sale, care s-a stins la nașterea acestuia. Doagă, primul său prieten, a intuit viitoarea ascensiune a lui Ainur și a rămas aproape de el. Celor doi li s-a alăturat Ciprian Ecosal, băiatul tăcut care era mereu urmărit de Lesi, o cățea enormă, dar din păcate pentru băieți, inofensivă. Acest cartier are propria piramidă socială, la baza căreia stau „șocaricii”, adică aurolacii din subsoluri, oameni fără identitate și „fără noroc”. Ainur a urcat repede treptele acestei piramide, dând dovadă de o lipsă de emoție totală. Acesta era singurul mod de a supraviețui acestei lumi: lipsa empatiei.

Mizeria și sărăcia în care sunt aruncate personajele cauzează cruzimea dusă la paroxism, lupta pentru supraviețuire îi transformă în animale. Pentru ca Ainur să ajungă „împăratul” FZN-ului a fost nevoie de 10 ani, la finalul cărora s-a luptat cu Rilă, șeful barăcanilor, oameni aduși din Moldova ca mână de lucru pentru a ridica blocurile din cartier, fără ca ei să primească vreodată locuințele promise. Locuiau în niște case colective „care semănau mai degrabă cu niște grajduri: un culoar central de-a lungul căruia se deschideau zece uși. Cinci pe o parte, cinci pe cealaltă. Fiecare baracă adăpostea câte zece familii”, iar „lipsurile și sărăcia îi transformaseră pe copii barăcanilor în adevărate mașini de luptă”. Aceste condiții au dus la înlăturarea oricărui sentiment uman. Totul era despre ascensiune și despre răzbunare. Animalitatea băieților Ainur, Ciprian Ecosal și Bajdavela șochează în momentul în care cei trei, după ce i-au bătut pe barăcani, au simțit nevoia să facă și mai mult rău violând-o pe Onuța, sora mai mică a lui Rilă, agresivitatea lor aducându-i fetiței moartea.

Este și un roman al tranziției în care vedem cum îi afectează căderea comunismului și apariția capitalismului pe oamenii fără șanse la educație și la un viitor mai bun, blocați inclusiv psihic într-o lume cu o ierarhie și legi autonome peste care stăpânește mizeria. În acest context apare valul capitalist, care aduce cu sine „virusul antreprenoriatului” care păcălește mulți locuitori ai FZN-ului. Ajung nu doar să facă buticuri în fiecare terasă de la parter, ci și să renunțe la camere din apartament pentru a mări magazinul: „Multe familii ajunseseră să se înghesuie într-o singură cameră, transformându-și apartamentele în mici magazinașe cu accese decupate în parapetele balcoanelor”. Apar aparatele de jocuri în barul lui nea Petrică, care ajunge locul de întâlnire al băieților din cartier. Apar sticlele de Coca-Cola, iar pentru a-și cumpăra două sticle, Ainur a fost nevoit să pescuiască și să vândă pește zile la rând. Aceasta va fi viitoarea lui obsesie. Va bea 2 litri pe zi. Aceasta este dinamica socială în care Ainur și-a dat seama că dacă nu ai bani, trebuie să ai forță și să îți placă „oamenii care cad”.

Inexplicabilul apare rar pe parcursul romanului, într-un mod subtil. În momentul în care Ainur merge pe plajă vede scris mare pe nisip, în tot golful, cip cirip, lucru menit să îi aducă aminte de crima pe care a săvârșit-o, acela fiind cântecul Onuței atunci când sufla în pasărea de lut. Spânzurătoarea gravată în peretele din blocul șocaricilor trimite la Ciprian Ecosal, care s-a sinucis, dar și la cel mai hardcore moment din carte, spânzurarea cățelei de către el și tătar. Pe o ușă de garaj scria Bajdavela. Cei trei bărbați care au omorât o fetiță nevinovată pentru a se răzbuna pe fratele ei sunt acum atenționați că ce au făcut nu se va uita niciodată. Deși au fost învinuiți cinci șocarici de această crimă, pentru că au găsit fata și au dus-o în subsol încercând să îi oprească hemoragia, ceilalți „oameni fără noroc” știau cine erau adevărații vinovați.

Pe lângă faptul că lipsa empatiei este cauza tuturor faptelor de cruzime din roman, fiind singurul mod de supraviețuire în FZN, nici autorul nu se arată mai îngăduitor cu personajele sale și nu arată simpatie pentru niciunul dintre acestea. Toate sunt construite în așa fel încât să provoace aversiunea cititorului, toate au trăsături îngroșate, sunt grotești sau au un comportament condamnabil: lovesc, molestează, omoară. Nu prea există empatie pentru ele nici în ceea ce privește soarta lor. Până în final ierarhiile se destramă, toți ajung să decadă. Ainur, o dată temut în FZN, are acum statutul de „fost șmecher” în cartier, ajunge destabilizat de posibilitatea de a avea cancer și este părăsit de soția sa Delia, care nu l-a mai putut vedea ca pe un idol după această transformare. Doagă, primul prieten al lui Ainur, s-a retras încet, încet de lângă băieți și a devenit aurolac, mergând o dată pe săptămână în acel subsol, ca mai apoi să devină și el un șocarici, iar părinții să îl renege și să îl uite. Ciprian Ecosal, ajungând vestit pentru performanțele sale sexuale atât printre femei, cât și printre bărbați, ajunge bolnav de sifilis și, în final, se spânzură. Bajdavela, singurul cu bani, ajunge să dețină o sală de sport și să aibă doi copii, unul cu sindromul down și altul paralizat total, fără vreo explicație. Se refugiază în religie și merge des la muntele Athos.

După cum spune Octavian Soviany într-o cronică din Observator Cultural, vaporul scufundat care transporta oi și care e recurent pe parcursul romanului poate avea o simbolistică importantă. Oile reprezintă mântuirea, salvarea. Ainur, la final, când vrea să se arunce în sfârșit în mare, vede că „apa era acoperită de cadavre de oi”. Personajele lui Ganea nu pot fi salvate, și nici naratorul nu vrea să le salveze.

Cântecul păsării de plajă este, în final, o carte care ne prezintă un realism „hard”, o lume cruntă, dar plastică, în care realismul magic apare atât cât să pună lucrurile în mișcare. Vedem, într-un mod aproape cinematic, cum se desfășoară viața într-un loc uitat de lume, cu oameni abandonați de conducere și de autorități în perioada sălbatică de început de capitalism. Deși este un roman dur, greu de citit pentru cine nu a mai întâlnit astfel de imagini și de povești, este un tablou real al modului în care sărăcia și tranziția pot crea o lume plină de violență, mizerie și crime.

 

 

Ioana-Hanna Han este studentă în anul 2 la Facultatea de Litere și Arte a ULBS, la specializarea română-engleză.