Sonia Sanchez

Dragă Mama,

E Ajunul Crăciunului, iar anul ăsta trece cu picioarele-i bătătorite. Eu, împreună cu tatăl meu și cu fiul tău, împodobim noaptea prin cuvinte. Ascultăm, într-o atmosferă de sărbătoare, cântecele oamenilor. Privește cum acoperă noaptea cuvintele noastre din safir albastru. Am ajuns la simplitatea asta venind de la o mare distanță.
  El se foiește, scoțând din buzunar o fotografie ștearsă cu tine. O femeie neagră. Într-o pace glacială. Întreaga-ți biografie întipărită pe chip. Ochii mei te schițează dintr-o mișcare când el spune „O chema Elizabeth, dar noi îi spuneam Lizzie”. Și iau în mână fotografia ta. Dar numele ți-l știu pe dinafară. E Mama. Te țin în mâinile mele și las timpul să-mi traverseze chipul: „Lăsați-mi copilașul în pace. Ea nu-i ca restul. E o dură. O să se poticnească în bunătate ceva mai târziu.”
  Oh, Mama. Bunătatea nu mi-a fost niciodată străină. Dar mi-a plăcut să fiu o dură, înghițind vântul atunci când alergam, scufundându-mă în râuri în care abia puteam să înot, sărind de la ferestre de la etajul al doilea în vreo tufă salvatoare de grădină. Atât te-am iubit pentru că m-ai iubit atât de tare, încât m-am vârât în venele tale și am înotat prin sângele tău, până la un mal liniștit.
  Și-mi amintesc de după-amiezile de sâmbătă din casa noastră. Doamna diaconă, sora cea în vârstă, stând într-o sacră tăcere. Cadavre negre arzând, din care ies mirosuri pierdute. Iar eu, târându-mă în spatele canapelei, ascultând respirațiile pe care nu le-am respirat niciodată. Gustând martirajul lor incomensurabil. Vieți irosite pe atâtea lucruri. Le-am auzit râsul la ultimul spectacol din biserică al surorii Smith – când a vrut iar să-i tragă o geantă în cap fratelui Thomas. Iar eu mi-am cuprins genunchii cu brațele într-un hohot de râs. M-am înfășurat în râs ca într-o eșarfă spaniolă.
  Și istoria a început încă o dată. Am primit-o în sângele meu și am lăsat-o să circule. În după-amiezile acelea de sâmbătă am învățat despre femei înrădăcinate în ele însele, care s-au crescut singure într-o Americă întunecată, descărcându-și durerea fără să se oprească vreo clipă. Am învățat despre femei care au ripostat atunci când le loveau bărbații: „Să nu lași vreun bărbat să te lovească mai mult de o dată, fato.” Am învățat despre „femei care-și trezeau bărbații” în toiul nopții, cu tigăile pline de grăsime încinsă și compromisurile la care ajungeau după ce mirosul de grăsime încinsă le pătrundea în creierele adormite. Am învățat despre femeile ușoare care dau ture prin fața bisericii, încrucișându-și picioarele în loc să-și împreuneze mâinile în fața lui Dumnezeu. Și m-am furișat în ochii mei. Singură, cu reveriile mele despre cum ar fi să fiu femeie. Adultă. Puternică. Iubitoare. La fel ca ele. Care nu lasă pe nimeni să-i dicteze dacă nu vrea să i se dicteze.
  Și atunci când au plecat. Când acele corpuri îmbătrânite și-au adunat miresmele suverane. După ce s-au sărutat și și-au făcut bagajul, păstăi și prăjituri și râsete împachetate. După ce-și strigaseră ultimele cuvinte de rămas-bun, m-am târât afară din ascunzătoarea mea. Am cercetat încăperea. M-am îndreptat spre canapeaua pe care cineva stătuse ore întregi și mi-am aplecat capul și am inspirat mirosurile lor de seară. Am strigat în gura mare „Ieee! Ce pute!” și am râs cu un râset care ar trece prin o mie de ganguri. Și tu te-ai întors, Mama, ai închis ușa, m-ai fugărit prin încăpere până m-am ghemuit într-un colț inaccesibil corpului tău mare. Dar râsetul tău a traversat micul alcov în care stăteam râzând de acea noapte. Și, cu fredonatul tău, mi-ai stropit fața măruntă. Fredonatul tău despre Iisus, care într-o bună zi avea să te ia acasă...
  Pentru că ai murit când aveam șase ani, Mama, nu am mai râs niciodată în felul ăla. Pentru c-ai murit pe nepusă masă, Mama, eu și sora mea am trecut de la familie la mama vitregă la o prietenă de familie.         
  Niciodată nu am mai simțit căldura ta.
  Dar am mai cunoscut colțuri și alcovuri și dulapuri în care am fost împinsă când vreo femeie dementă își pierdea controlul. Unde stăteam zile întregi în timp ce vreo femeie delira ritmat despre copiii nedoriți. Și despre muncă. Și despre banii prea puțini. Ori despre dragoste. Și toată copilăria am stat pe tușă cu bâlbâieli și poeme adunate în capul meu asemenea unei furtuni de iarnă. Iar poemele au șters bâlbâiala și durerea. Iar cuvintele m-au iubit, și eu le-am iubit la rândul meu pe ele.
  Primul meu poem adevărat a fost despre tine, Mama, și despre moarte. Primul meu poem real recita un alfabet care scuipa pe fața unui șofer alb de autobuz, după ce a încercat s-o împingă din autobuz pe verișoara Lucille, iar ea a plecat spre Birmingham abia la lăsarea nopții. Pentru totdeauna. Primul meu poem adevărat a fost despre brațele tale ca din pictura lui Charles White care m-au apărat de moarte.
Viața mea curge din tine, Mama. Felul meu de-a fi se trage dintr-un șir lung al neamului Louises, care m-au luat noaptea în brațe ca să nu fac în pat. Un șir lung de Sarah care ne-au hrănit pe mine, pe sora mea și pe alți paisprezece copii cu supe apoase și cu păstăi și cu o imaginație nemărginită. Un lung șir de Lizzies de la care am înțeles dragostea. Împărtășirea. Cum e să ții un copil în brațe sub stele. Cum e să-ți ții tribul într-o strânsoare a dragostei. Un lung șir de negri ținându-se de mână împotriva tăcerii.
  Încă te mai aud fredonând, Mama. Culoarea cântecelor tale mă cheamă acasă. Culoarea cuvintelor tale care spuneau „Lăsați-o în pace. Are dreptul să fie diferită. O să dea ea de greu nu peste mult timp. Acum lăsați copilul în pace, să fie cum e ea.”
  Și eu am fost, Mama.


Aceasta nu-i o voce firavă

Ce auzi nu-i o voce
firavă		e o voce
puternică lansată dinspre aceste orașe.
E vocea lui LaTanya.
A lui Kadesha. A lui Shaniqua. Aceasta
e vocea lui Antoine.
A lui Darryl. A lui Shaquille.
Revărsându-se de-a lungul apelor
navigând pe coridoarele
școlilor noastre revărsându-se
prin colțurile orașelor noastre și
niciun epitaf nu se revarsă din gurile râurilor lor.
Ce auzi nu-i o dragoste
firavă		e o dragoste
puternică, ce-și poartă pasiunea de a deprinde
sărutul
pe față.
Aceasta e o dragoste care, cu brațele ei, încoronează picioarele,
care oferă hrană, zămislește, simte mișcarea apelor
îi vindecă pe copii
îi adăpostește în istoria noastră în care
își încălzesc mai mult decât carnea de pe ei
în care sorb oasele alfabetului
și scuipă înapoi vocale închise.
Aceasta e o dragoste de culoarea fierului și a lanțurilor.
Aceasta e o dragoste intitulată Black Genius.

Ce auzi nu e o voce
firavă.


Poem de dragoste
(pentru Tupac)

1
simțim mirosul
rănilor auzim
vocalele roșii
rostite de limba ta.

bătrânii spun
că nu
murim, suntem
doar în trecere
către un
alt loc.

eu spun
că au încercat
să ne smulgă
inima și s-o mănânce
bucată cu bucată.

ne ciulim urechile
ca să auzim sunetul
sângelui tău de tânăr
războinic.
unde-ți sunt tații?
ți-am văzut mamele adunându-se
în jurul rănilor încrucișându-ți
brațele închizându-ți
ochii învelindu-te în rugăciune.

2
unde sunt tații?
purtători de zoot suits dansând
până la sfârșitul zilelor.
care te-au învățat
despre putere și pace.

unde sunt tații
defilând cu intelectul lor
nemaipomenit plecându-și
fețele drept în scrotul
mediului universitar și al corporațiilor
îngropându-și limbile
în păsărici roz și negre
la ora prânzului
unde sunt tații să te învețe
mai mult decât ține-tedeșcoalăfolosește
prezervativulbatefierulcât
ecaldnu-țipierdesperanța

3
al cui aur te poartă spre casă?
a cui bogăție te ghidează prin
teroarea asta urbană? a cui lăcomie
te-a lăsat la pământ cu ochii
auriți ațintiți în moartea subită?

4
ai fost într-un
loc încins
undeva la marginea
minților noastre.
ai fost într-o
lume nouă
într-o țară
care dă la o parte
cadavrele de negri
de lângă cele
palide și
te-a înghițit
cu totul.

5
eu n-am să
te scot afară din mine.
te păstrez
aproape de inima mea.


Vorbește doamna Benita Jones

  De ce?
  Mă întrebi de ce mă mut. Voi, reporterii, sunteți într-un mare fel, știi? Ce crezi? Urma să mă descurc, luându-le pe toate în piept. Credeam că toată zarva asta o să se potolească. Credeam că localnicii pot înțelege o femeie, o mamă care vrea să le ofere copiilor ei o viață mai bună. Uite, nu caut decât o casă drăguță pentru copiii mei. Un loc în care să-i pot crește în siguranță.
Poftim?
  Mă-ntrebi ce cred despre vecinii mei? Oamenii ăștia. Oamenii ăștia care au scris nigger cu spray pe ușa mea. Oamenii ăștia care, în cele din urmă, mi-au amenințat copiii. Pe copiii mei, m-ai auzit? Ai ținut vreodată în brațe un copil în timp ce tremura din toate încheieturile? Era atât de speriată, încât a plâns până a adormit. Cum îi mai poți spune vreodată acelui copil că e în siguranță? Cum?
Ce cred despre acești oameni? Da? Ce-ar putea crede oricine? Ce-ar putea crede reporterii? Ce-ar putea crede orașul? Ce-ar putea crede primarul? Ce-ar putea crede întreaga țară?
  O femeie a venit ieri la ușa mea și mi-a spus că oamenii de aici nu sunt răi. Și-au făcut pur și simplu griji pentru cartierul lor. S-au străduit atât de mult și n-au vrut ca munca lor să se ducă pe apa sâmbetei din cauza unor oameni care nu știu ce înseamnă să trăiești într-un cartier bun. A spus că vor să-și păstreze cartierul curat. Că pe străzile lor nu au loc infracțiuni. Că își țin casele curate. Că își țin copiii curați. Că ei înșiși sunt oameni curați. Că aici nu sunt răufăcători. Doar oameni care își protejează cartierul și proprietățile.
  Poftim? Curați a spus? Curați? Ai vrea să-mi vezi podelele? Sunt așa de curate c-ai putea să mănânci de pe ele. Iar copiilor mei le frec pielea când le fac baie. Le frec pielea în fiecare zi. Tare. Așa tare încât mai că ia niște negru de pe ei. Dar n-ai tu de unde să știi asta. Hehe.
Ce-ați vrea să fac, oameni buni? Ce? Să-i jignesc și eu? Dumnezeul meu nu-mi dă voie s-o fac. Dumnezeul meu nu-mi dă voie să fiu necuviincioasă ca ei. Dumnezeul meu... Și nu știu cum Dumnezeul lor le dă voie să facă ceea ce fac.
  Oameni buni, vouă cum vi se pare c-a spus că „Aici nu sunt răufăcători”? Sunt eu o răufăcătoare pentru că am vrut să mă mut într-un loc pe care mi-l permit? Că sunt o femeie neagră și o femeie singură cu trei copii și femeie pur și simplu? Sunt eu răufăcătoarea pentru că nu arăt ca ei?

  Voi ce părere aveți? Ca voi arată. Știți bine că v-ar putea fi mame și tați. Surori și frați. Știți bine. Dar știți ce nu pot eu să înțeleg? Ochii lor nu pot să-i înțeleg. Nu-mi dau seama ce e de făcut cu ochii și cu gurile lor atât de pline de ură. Cu limbile lor veninoase. Corpurile lor dornice să facă rău în fața ochilor unor copii. Mâinile lor pregătite să mâzgălească obscenități; degetele lor încleștate, gata să-mi arunce cu pietre în geamuri.
Poftim?
  Ce-am de gând să fac? Ce-am de gând să fac? Am să mă mut cu mama mea. Locuiește în Mount Airy. Probabil am să stau cu ea o vreme. Am să mă gândesc unde altundeva m-aș putea duce. Unde altundeva aș putea să trăiesc. Poftim? E o casă în cartierul tău în care aș putea să mă mut? Aveți o casă pentru o femeie neagră prost plătită, dar care e muncitoare și respectabilă și își permite să cumpere de una singură o casă?
  Eu. Această femeie Neagră. Care te privește în ochi. Știi vreun cartier pentru ea și cei trei copii ai ei? Ea, care și-a plătit mobila. Care și-a plătit hainele. Care are un serviciu decent, din care-și plătește ipoteca și utilitățile și câteva facturi. Rată pentru o mașină nu-și permite, dar ne descurcăm și fără.  
  Răspunde-mi. Încotro ar trebui să se îndrepte o femeie Neagră dacă ar fi în locul meu, urmărită de toate poveștile pe care țara asta le-a născocit despre ea? Încotro să meargă, dacă voi toți ați trecut deja pe acolo și ați revendicat teritoriile și ați privit cum noi, ceilalți, ne spulberam sub povara circumstanțelor și a culorii noastre, căutând. Așteptând. Având nevoi. 
  Poftim?
  Dacă sunt furioasă? Furioasă? Pentru toate astea? Tu ești furios pe toate astea? Nu. Din nou, sunt uimită. Sunt uimită că oamenii de treabă din Philadelphia și din întreaga țară continuă să permită lucrurile astea. Sunt uimită că a fost nevoie ca copiii mei să vadă cum alți copii i-au privit ca pe niște jeguri. Sunt alarmată că oamenii n-au ieșit să privegheze pentru pace. Că creștinii n-au ieșit la o priveghere creștină. Că educatorii n-au ieșit să educe. Că sportivii n-au ieșit să joace adevăratul joc. Sunt uluită că Dumnezeu a pierit din ochii lor. Că Dumnezeu s-a făcut iarăși nevăzut în orașul ăsta cu atâtea biserici. Cu atât de multe școli. Cu atât de mulți oameni care nu vor decât să păstreze curățenia în cartierul lor.

Traducere de Deniz Otay