Sam Buchan-Watts
Sam Buchann-Watts s-a născut în Londra, în 1989. A studiat literatura engleză la Goldsmiths și creative writing la UEA. Prima lui broșură de poeme a fost publicată în 2016 de Faber & Faber, în programul Faber New Poets (15), finanțat de Arts Council England. E co-editorul seriei de antologii clinic. Poemele lui au apărut în Poetry London și în seriile Salt’s Best British Poetry. Scrie articole pentru PN Review și i-D.
Câinii Cele mai dragi fotografii ale mele s-au transformat peste noapte în fotografii cu câini: câini mari și excitați, ajunși în ultimii lor ani, încercând să ocupe tot cadrul. Orice șmecherie fotografică posibilă folosită pentru ca până și în studioul prăpădit unde nu putea fi focalizat, câinele meu, ca un câine bun, arată mereu ciudat și plin de înțeles dezvăluindu-și bucata de incisiv spre noi, degradarea sa bine hrănită. În cadrele mai puțin editate, tip alfresco, cu un contrast pretențios între texturile închise și cele deschise, câinele meu negru se amestecă cu întunericul sau se pierde într-un iaz astfel încât câinele și iazul par a fi unul și același lucru. În această lume de câine, o ureche a câinelui meu e îndoită din întâmplare înapoi, fixată pentru totdeauna așa, și, chiar dacă dinăuntrul maroniu pare noduros și ezoteric, indică totuși o vigilență constantă față de orice minge aruncată sau că e proaspăt ciufulit după rostogolirea din iarba plină de zumzete. Există o versiune a fotografiei preferate, dosită în portofelul meu, cutele apăsate fiindu-i prăfuite de la atâta frecat; conturul lui e dumnezeiesc pe un fundal învolburat de albastru marmorat. Îmi amintesc această zi datorită ridicolului ei apăsător; nu i-am putut încadra picioarele pe taburet. De atunci, câinele a fost la fel de tăcut precum imaginile. Poate că, undeva în partea de jos a gâtului său decupat, lătratul lui a înțepenit. Se întâmplă din nou pentru Wallace Stevens Atunci când Bazil a spus, „Senzația mea de déjà-vu se înrăutățește până când uneori vomit”, Camera a devenit mai luminoasă. Televizorul s-a stins cu un semnal ascuțit. Eu... Eu cred că am spus, „Televizorul chiar era aprins acum o secundă?” Sunetul electrostatic a persistat pentru o vreme înainte sau după. Eram două figuri în cameră, Era o stare rezonabilă de dispreț în privirele noastre. „E un ciot în creierul sau în mațele tale, nu altundeva.” Pereții încep să intre în podele, ca de obicei. Mirosul de bolnav e de neuitat. Pur și simplu știi că limitele există pentru a fi testate, și toată lumea știe (pentru că el nu se va opri din vorbit) că băiatul din rândul din spate al autobuzului care se întoarce acasă din Ypres trebuie să se masturbeze și va trebui să aștepte cel puțin patru ore și jumătate până să îmblânzească șarpele, iar singurul mod în care poți ajunge la capetele late ale paielor de șerbet este să le muști, ceea ce bineînțeles că e crud, la fel de crud precum să ai o parolă pentru purtarea drăguță a celor care se întorc din Ypres. Și drumul spre Calais pare să cotească la infinit, iar autobuzul se clatină cu tot cu greutatea vieților acestor copii la viteză mare și e ținut între grămada din sens opus a autobuzelor care se îndreaptă spre Yvres și rândurile arborilor de zahăr imaculați în micile lor coliere din noduri de cabluri. Și cineva a reușit să se spargă, să aducă cu el mirosul de magneziu, și e acolo, în mandarinul coroziv al tractorului care tușește fum, brăzdând câmpuri de caramel sărat, și care ar putea vira peste ele, excavând mormane de beton, mestecând șobolani și șerpi inofensivi în iarbă, înainte să se afunde în buncăre și rigole întreținute cu delicatețe, mutilându-se pe sine în țevile de canalizare de mai jos, ivindu-se apoi cu o basculare, în mod stupid și eroic nevăzut, pe marginea unei coline, cu un scârțâit melancolic care spune e greu pentru un lucru să rămână imaculat, cu excepția luminii fragile din Ypres. În legătură cu Dumnezeu Noi te-am ținut pe-aproape ca pe un tort cu lumânările aprinse. Eu nu ți-am văzut niciodată fața furioasă sau de om beat. Singura materie pe care mi-o pot imagina acum e opacă: răcnetul rozaliu al soarelui din urechile tale. „Nu ești invidios pe lucrurile altora – când te întorci cu autobuzul spre casă – pe mașinile lor?” Atunci ai negat cu un gest calm, dar asta nu a contat. Încă păstrez imaginea bucătăriei tale văzută de pe terasă, holul fierbinte și halogen, mustrarea tatălui tău pentru note de undeva din culise, felul în care lămpile de la etaj se unesc. Apoi colțurile prăfuite, murdărie de demult și o altă materie; locuri în care lumina cerului nu ajunge. Poate că acolo te-ai rugat. Studiu cu două lămpi și o pictură I Încă aprinsă în spatele casei, această lumină a nopții pictată ca o colibă de prerie cu un șoarece ivindu-se în jurul ei. Smalțul nu e ciobit, dar nu are spate – pentru o schimbare de bec –, ceea ce în întuneric pare să fie hăcuit, sau ars. Nu e genul de lumină la care să poți citi. Cineva a uitat să o întoarcă spre perete, astfel că scânteierea continuă să se împrăștie ca o durere într-un dinte, sau așa cum moscul dintr-un foc în aer liber se cerne printr-o bluză și persistă, deși camera sau casa în care se află nu mai poate fi închipuită. II O lampă de hol citită greșit ca o viață de casă la sfârșitul călătoriei cu tatăl altcuiva, care îl aduce pe băiat înapoi acasă după o aniversare. Are strălucirea tulbure a unui foc în aer liber văzut de departe, printre copaci, sau o durere simțită ca un minereu în smalțul dintelui. Nu e nimeni în jur, pe o distanță de câteva mile – e un negru de tip catolic. Abandonat așadar, băiatul izbește și izbește până când brațul îi trece prin fereastră, răvășind înfierbântat întunericul necopt al bucătăriei. III Există o pictură a unei case în familie, dar amintirea a pălit aproape în întregime. Întotdeauna ajuge să fie sprijinită cu partea din jos de masa din bucătărie după anumite cine, și atinge sus întrerupătorul. Pictorul, care în acest punct n-ar putea decât să gesticuleze în acrilice, a întins lumina cerului prin fiecare pătrat de fereastră al casei pictate în formă de pătrat – acrilicul care lucește albicios și care arată ca o pată de fum sau o tentă smălțuită – cu o sclipire lipsită de orice contrast. Un fel de explozie redusă la tăcere care continuă să doară. Sacii de plastic O nouă dilemă își face cuib în casele noastre, în bucătării, în sufragerii, ne va face să ne cățărăm ca homarii în întuneric, să ne fierbem pantofii și să îi mâncăm. Continuăm să ascundem saci în rețele de saci, suprapopulând mormăitul spiralat al frigiderului meu. Acum sunt, iată, grămezi, și acea adiere sterilă când aproape te asfixiezi, în crăpătura dintre mașina de spălat vase și elementul de mucava. Vrăjită ca să planeze acolo, chiar deasupra răcelii podelei, unde stau alte adaosuri de-ale noastre, praf, muște moarte, mătreață – mizeria familială. Stau acolo fără efort, au ridicat o grămăjoară ca blana de funigel a boabelor de soia, o cămașă de noapte alunecând de pe pieptul unei fete; amenințătoare precum ceața dintr-un cimitir într-un film cu buget redus. Zilele pur și simplu trec Odată ce te afunzi din nou, beat și ușor inconștient, înjurând tot drumul înapoi spre o ceață care e modelată de copaci, s-ar putea să te simți ca un braț care se retrage într-o mânecă neprimitoare și să-ți dai seama că pădurea nu poate asfixia fără o deschidere sau umbra rătăcitoare a soarelui, care se oprește din vălurit pe parcurs. Încerci să păstrezi în minte pentru cât mai mult timp scena reconstituită, dar acum ești afară din ea, visul turnirului medieval e chiar ăsta: o bâjbâială, și pista de alergare din ce în ce mai rapidă, împreună cu rămășițele smoalei de hașiș și benzedrină, și filamente de cauciuc, și felul în care totul alunecă peste conurile de lumină mată a ochilor tăi și tropăitul picioarelor tale e aproape separat și singular, la fel cum conținuturile unui extinctor – golit de amidonul și fibra sa – încă păstrează o structură de bază, și există un oraș pe aici pe undeva. ‘Zilele trec pur și simplu’ Dacă ieși de sub protecția pădurii – neuniformitatea cărării ca foițele îngălbenite și explozia cu pudră uscată a unui extinctor descărcat de copii noaptea trecută – clipind, simțindu-te aiurea și confuz, ca să găsești asta: o reconstituire medievală in medias res, atunci ai văzut-o exact cum ar trebui văzută: expusă, dar distantă, așa încât ciudățeniile – susurul radiant, adunările entuziaștilor, zgomotele de fond, pliurile ininteligibile, asprimea de sunet pe care îmbrăcămintea lor provizorie o face, așa cum cartonul se mototolește când e ars – sunt atât de adevărate, ca și cum povestea ar fi ceva de gestionat în mijlocul după-amiezii. Iar albastrul atotcuprinzător pare pe cale să decomprime, până când tot ce ne rămâne e o îndepărtată țoală de lemn. Și zilele trec pur și simplu. Traducere de Alex Văsieș
