Melanjul dezordonat al celeilalte
Dezrădăcinare apare în 2022 în contextul unui „boom” al literaturii queer, boom discutat de Mihai Iovănel și Mihnea Bâlici în cronica de întâmpinare scrisă sub forma unui dialog pe Scena9. Discursul din jurul literaturii queer are parte de o dezvoltare rapidă și a dus astfel la intrarea romanului Dezrădăcinare în conștiința colectivă drept un roman atât de necesar literaturii române contemporane. În ultimii ani s-au publicat din ce în ce mai multe romane, volume, ori antologii queer, precum Supine Dream de Emilian Cătălin Lungu, Antologia de literatură queer ecologică – Luminișuri de la Cenaclul X (care, de altfel, se și ocupă cu publicarea și promovarea literaturii queer, alături de revista Cutra), Colecția de poezii Precum furtunile de la editura Pagini Libere, șamd. Publicat sub pseudonimul Sașa Zare, Dezrădăcinare a câștigat în octombrie Premiile Sofia Nădejde la categoria Proză debut, argumentul juriului, printre altele, fiind că „ne dă impresia că vorbim din start despre o scriitoare bine formată având în vedere complexitatea layerelor sale, pendularea între registre și a tehnicilor narative folosite”. Toate acestea se înnoadă reciproc într-o narativitate de apreciat, care reușește să țină vie dorința de a continua lectura.
Structura și tematica în conversație cu metatextul
Romanul, segmentat în trei părți, combină mai multe planuri narative și moduri de abordare a scrisului. La nivel formal, naratoarea ne dă acces atât la scrisorile, poeziile, to do list-ul, jurnalul, cât și la romanul pe care îl pregătea cu grijă pentru o cititoare – cititoarea ideală. Cititoarea este receptoarea fictivă a romanului, căreia naratoarea i se adresează în repetate rânduri. De asemenea, spun că pregătea romanul, pentru că până la final, textul pare să fie un nucleu ce a deschis calea spre completarea celui „exterior” – Dezrădăcinare. Metatextul, prezent pe tot parcursul romanului, deschide dialogul cu cititoarele/cititorii și critica literară, argumentând și explicând pe marginea narațiunii. De-a cursul cărții își fac loc numeroase pasaje în care naratoarea–autoare discută direct despre problema scrisului în lumea literară și despre relația dintre scriitoare și text: „Imediat ce mă pun la birou, deschid laptopul și deschid documentul, îmi fuge de sub mâini. Relația asta a noastră e un animal sălbatic, speriat și furios în același timp”.
Dezrădăcinare este astfel un roman complex care îmbină diferite tematici. Alături de trauma centrală a celei din exterior, romanul vorbește despre abuzuri fizice și sexuale, cercuri literare care funcționează în defavoarea literaturii, familii disfuncționale, jurnale de terapie, trauma bolii cauzate de suferință, probleme de descoperire și identificare sexuală, națională și religioasă, dar și urmările unei relații de atașament violent dintre mamă și fiică. Toate aceste teme sunt abordate prin protagonista Sașa Zare. Numele se confundă/suprapune cu pseudonimul ales de autoare, lăsând impresia unei biografii (textul naratoarei) în interiorul autoficțiunii Dezrădăcinare. Autoarea construiește bildungsromanul cuprinzând atât evenimente tulburătoare din copilărie, cât și urmările lor resimțite la maturitate. De-a lungul romanului, Sașa îndeplinește trei roluri: personaj-narator, protagonistă (în romanul pe care îl scrie la persoana a III-a) și personaj-autor.
Prin metatext, Sașa Zare lasă la vedere responsabilitatea resimțită scriind un roman queer. Personajul-autor Sașa trece prin anxietatea de a nu fi interpretată ca homofobă, adică de a nu creiona un șir de evenimente în viața protagonistei din care să rezulte că traumele din copilărie au făcut-o să devină bisexuală. Pe de altă parte, atât ea, cât și spațiul literar contemporan simt lipsa unei literaturi queer, iar naratoarea Sașa își asumă riscul de a fi criticată, încurajându-și cititoarele să continue să scrie, orice, oricum, pentru că „de homofobie nu scăpăm, și oricum ne înghite prea mult din bucurie, n-o mai lăsa și tu să te oprească. (…) tu scrie. Scrie oricum, scrie orice, scrie totul”. De altfel, scrisul însuși este pentru autoare mijlocul folosit spre vindecare „scrisul pentru mine e mâna aceea de care mă sprijin, care-mi ține spatele drept”. Se poate scrie despre Dezrădăcinare doar urmărind procesele mentale prin care trece naratoarea-autoare Sașa. De exemplu, i se poate observa obsesia de a-și continua textul „am scris nonstop aproape șapte ore. Nu m-am uitat la telefon niciodată.”, problemele de conținut care apar„Cea mai mare problemă în acest text nou (…) o am cu verbele.”, și, de ce nu, efectul pe care îl are procesul literar asupra autoarei„Uneori când scriu proză e ca și cum izvoarele mele creative se consumă de tot și nu mai pot să scriu nimic altceva”.
Sașa vine din Crocmaz (sat din Republica Moldova) să studieze literele la Cluj. În interiorul romanului se regăsesc principalele evenimente din viața protagonistei, de la copilărie și până în prezent, la mult timp după terminarea facultății. Ea trece prin experiența de a fi străină într-o țară care nu o asimilează și, la fel, când se întoarce în Moldova, simte că nu se mai regăsește nici printre oamenii de acolo și trăiește, la alt nivel, această experiență de frontieră. Aici, metatextul se împletește cu motivele din roman și oferă explicații legate de alegerile și sentimentele autoarei:
„Am scris acest dialog (n. dialog dintre protagonista romanului intern și Xenia, cea mai bună prietenă a ei, ambele din Republica Moldova) și pe tot parcursul scrisului m-am simțit mereu impostoare, impostoare în limba în care am crescut, căreia îi voi zice moldovenească acum (…). Și adesea m-am simțit impostoare în română. (…) dacă îl scriu în română (n. textul), o să fie ca și cum șterg felul adevărat în care am vorbit cea mai mare parte din viață. (…) Dacă îl scriu în moldovenește, cine scrie așa? Nici măcar scriitoarele din Moldova”.
Mai departe, naratoarea va problematiza în jurul relației dintre ea și mama ei și va povesti experiența unei pseudorelații care eventual o va îmbolnăvi chiar și fizic.
Mama – fiica copilei
Mama Sașei, Sveta, sfârșește prin a fi probabil vocea cea mai pregnantă din interiorul romanului – o femeie dedicată casei, crescută într-un mediu conservator pentru care menirea sa era de a se oferi întru totul familiei și copiilor. Imaginea propriei persoane dispare în favoarea copilului, ajungând să se contopească. Granițele inexistente și intruzivitatea Svetei se răsfrâng mereu asupra Sașei, afectându-i dezvoltarea emoțională. Este interesantă aici și perspectiva naratoarei care evită condamnarea totală, empatizând și căutând explicații pentru firea ei. În sprijinul acestei abordării, se regăsește și jurnalul de terapie al Sașei, prin care este întărită această perspectivă ne-părtașă nici judecării, dar nici apărării. Crescând, Sașa își dorește dezrădăcinarea de pe meleagurile mamei, deoarece ierarhia dintre ele se răstoarnă odată cu moartea tatălui, mama devenind fiica copilei; suferindă, femeia se lasă complet în mâinile fetei și îi pune pe umeri responsabilitatea de a o îngriji, responsabilitate pe care Sașa o simțea deja de multă vreme. Sveta nu avusese parte de o copilărie împlinită și ajunge la vârsta la care copiii ei sunt adulți, deci are mai mult timp singură și încearcă să recupereze acele vremuri. Însă copilăria vine la rândul ei cu adulți care gravitează în jurul nostru, iar în cazul ei, adultul devine… Sașa. Mama nu-i cere expres Sașei să fie mâna ei salvatoare, dar prin influența și discursul său, copila se simte responsabilă să-i fie sprijin mereu. Astfel, se învinovățește dacă nu o cocoloșește, iar dacă se atașează de altcineva simte că o trădează. Momentele ei de respiro apar doar când se îmbolnăvește și nu-și mai are controlul asupra propriei persoane, iar ierarhia redevine la starea naturală. Sașa descrie relația dintre ele astfel: „ne tot chinuiam în relația noastră să împingem stânca lui Sisif și ea se rostogolea iar la vale, lăsând-o pe mama frustrată și singură, pe mine – mereu vinovată”.
Subiectul mama monopolizează prima jumătate a romanului, dar slăbește până la final, lăsând loc descoperirii identitare a Sașei. Totuși, sentimentul de continuitate regăsit la început ar fi fost păstrat dacă mama rămânea până la final alături de celelalte teme și alături de cititoare/cititori, în special pentru că datorită lui s-au ramificat și dezbătut mai multe probleme sociale. Prin contactul și reflecțiile Sașei cu și despre Sveta, se dezvăluie realist o lume în care până și propria mamă poate bagateliza abuzul sexual prin care ai trecut, o lume în care tatăl tău simte presiunea societății patriarhale în care trăiește și este continuu frustrat de faptul că soția lui câștigă mai bine decât el, o idee fabricată despre familie în care tu nu ai autonomie asupra propriului corp, adică nu ai dreptul la intimitate în fața mamei tale și resimți, abia la maturitate, consecințele acestei suprapuneri dintre voi. Totuși, Sașa o părăsește literar pe Sveta, care devine o lumină difuză ce-și mai face doar uneori loc în roman.
Influența societății asupra relațiilor queer și, în fond, societatea
A doua și a treia parte prezintă, printre altele, un proces complex de re/descoperire a identității sexuale a protagonistei. Foarte aproape de a avea o relație cu Sașa o găsim pe Alice, o poetă din Moldova care studiază la Cluj și o cunoaște pe protagonistă în cadrul unui cenaclu literar. Alice se îndrăgostește de naratoare, făcându-i constant avansuri, însă nu-și asumă niciodată sexualitatea. În toată perioada în care menține contactul cu ea, Alice îl are ca partener pe Răzvan, un scriitor cunoscut, profesor universitar în România. Relația specială dintre ele, după cum o numește Alice, părea să funcționeze la început alimentând fals ideea de masculinitate a lui Răzvan. Femeia își ascunde sentimentele, și-l lasă să creadă că triada se înfiripă în avantajul lui, și nu pe baza sentimentelor simțite de ea. Neînțelegerea o consumă treptat pe Sașa până când bărbatul află că aparenta superficialitate a lui Alice în relația cu ea era inexistentă; Alice o iubea, iubita lui era bi. Monogami, Răzvan și Sașa reprezintă cele două alternative pe care bărbatul i le impune lui Alice când realizează că relație specială în trei nu înseamnă sex pentru el, ci relație deschisă pentru Alice. Sașa rămâne în spate și e părăsită într-un final din cauza societății homofobe în care trăiește, iar presiunea apăsătoare pe care aceasta o are asupra lui Alice este simțită clar prin ultimatumul ei:
„– (…) pur și simplu nu mai pot. M-am gândit atât de mult, am întors-o pe toate părțile. M-am gândit la sora mea, la părinții mei. N-aș putea să le fac asta părinților mei, să afle că am o relație cu o fată. Și soră-mea – mămica și tăticu se așteaptă să fiu un exemplu pentru ea… Ce fel de exemplu aș fi, să le zic ce? Bună dragilor, fiica voastră preferată este bisexuală! Tadam! Și dacă nu ați leșinat încă, aflați că sunt cu o fată!”.
Mai târziu, cititoarele și cititorii vor fi duși într-o librărie alături de Sașa și partenera sa, Paula, și vor privi de sus coperta romanului scris de Răzvan despre evenimentele care i-au legat. Stereotipizarea, negarea pierderii și nesiguranța îl vor face pe bărbat să scrie despre cele două femei astfel: despre cea „naivă, (Alice) diafană și puțin năstrușnică, care se joacă, se joacă înainte să se așeze la casa ei” și cealaltă, Sașa, care va fi făcută „lesbiană, prădătoare, nebună”, creatură care racolează femeile fără voia lor.
Experimentul naratologic tridimensional
Experimentul naratologic personaj, personaj-narator și personaj-autor este foarte interesant de urmărit în Dezrădăcinare. Totuși, dispare până la final și se poate simți o oarecare trădare realizând că textul naratoarei-autoare se face nevăzut fără să fie anunțat, ori fără ca ea să-și asume prin metatext, cum de altfel obișnuiește s-o facă. În prima parte, textul scris de protagonistă la persoana a III-a, concentrat pe primele incursiuni în relația dintre ea și mama ei, este și cel care introduce atmosfera biografică a fetei, încă din copilărie unde sunt prezentate tabieturile din casa familiei ei, atmosfera cafenie a camerelor, ori bradul artificial cumpărat dintr-un supermarket din România ce a rezistat multe ierni și a rămas un simbol în casa lor. Dorit sau nu, naratoarea-autoare Sașa își încheie textul brusc cu Sașa copil stând la telefon cu mama sa bolnavă în spital „mama e în spital, mama e bine”.
Dezrădăcinare rămâne un roman complex care dezvăluie experiența de frontieră resimțită de o persoană percepută ca o Cealaltă (Iulia Militaru), alături de senzații și evenimente trăite încă din copilărie și până la maturitate. Ambele protagoniste, Sașa din romanul intern și Sașa din romanul Dezrădăcinare se găsesc într-o continuă dezvoltare și schimbare, încercând să se descopere și să înțeleagă de ce lucrurile din jurul lor se prezintă în forma în care apar. Până la final, naratoarea însăși va confirma această intenție „cred că în lumea contemporană nu există niciun fel de identitate fixă, eul e doar un melanj dezordonat, neliniștit, fărâmițat, în dezvoltare mereu”.
Ana-Maria Stoica este studentă în anul 3 la Facultatea de Litere și Arte a ULBS, la specializarea română-engleză.
Această recenzie la romanul Dezrădăcinare de Sașa Zare a fost publicată în 18 august 2023.