Nu mă întrerupe: despre șansa de a te asculta și de a fi ascultat
Despre volumul de debut al Cătălinei Stanislav, Nu mă întrerupe (OMG, 2021), s-a tot scris și vorbit, atât încadrul decernării Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, cât și în diferite recenzii și interviuri. Reacțiile față de această carte au fost împărțite, problema fiind concentrată în jurul subiectului și a limbajului, acuzate a fi licențioase, nepotrivite. Pe de altă parte, tocmai subiectul și limbajul, fiind strâns legate de realitatea actuală despre care poeta scrie, apropie volumul de publicul cititor și îl integrează în poezia traumei specifică vocilor feminine din literatura contemporană. Astfel, vocea acesteia începe a fi recognoscibilă nu doar sieși, ci își găsește sprijinul și recunoașterea îninterioritatea celui cu care comunică.
Poezia sa nu se îndepărtează de experiențele comune, însă definitorii și esențiale ale vieții. În podcastul cu Ramona Boldizsar, la Perfect contemporan, Cătălina Stanislav vorbește despre literatură ca o formă a sincerității, despre puterea acesteia de a devoala straturile solide ale realității, despre posibilitatea de a face să răsune acele lucruri rușinoase pe care, deși le simțim cu toții, nu avem curajul de a le rosti: „Nu înţeleg constructul ăsta de vulgar în 2022”. Una dintre întrebările fundamentale ce pot fi adresate cu privire la această abordare a literaturii este: „cum faci să pară natural un text bine lucrat?”. Răspunsul se găsește în sinceritatea emoțiilor și a trăirilor cuprinse organic, cât și în construcția poemelor într-o formulă accesibilă, departe de banal, însă aproape de firescul desfășurării gândurilor. Versurile nu mai necesită tragerea unei cortine pentru codificarea unui mesaj, a unei emoții sau idei, ci se apropie cu forță de un soi de confesiune pusă sub o lumină diferită, cea a apropierii. Cititorul are posibilitatea de a privi experiența printr-o sticlă curată, transparentă și reușește să ajungă cât mai aproape de aceasta tocmai prin intermediul unui limbaj simplu, îngrijit, natural. Cartea poetei nu doar că propune un alt tip de discurs, degajat pe alocuri de anumite rigurozități ale limbajului, de anumite îngrădiri formale, ci aduce în față o altă modalitate de raportare la micile evenimente ale vieții, o situare a spectatorului în interior față de propria viață, în calitate de participant activ.
Despărțirea și perioada ulterioară de vindecare și reconstrucție a sinelui au un rol important; accentul nu cade doar pe frumusețea inițială, și nici exclusiv pe momentul unde durerea se articulează, ci este pus pe trăirile de frântură, de tranziție, unde dorul se împletește cu siguranța alegerilor corecte, unde spațiul necesar care rămâne în urma celuilalt cunoaște schimbarea, lipsa, unde alegi să oprești cursul lucrurilor pentru a înțelege ce îți dorești cu adevărat.
Poemele din Nu mă întrerupe redau fluxul poetic în ritmuri care se succed și se despart, lăsând loc altor tonuri, altor tensiuni. Există pasaje care îți permit să tragi aer adânc în piept și să te bucuri de liniștea care trăiește în interiorul unor spații și situații blânde, fragile, uneori cotidiene, evidențiind o rutină care ajută supraviețuirii. Terenul este astfel pregătit ca, mai apoi, atmosfera să fie întreruptă și zguduită de anumite momente de blocaj, panică, anxietate. Această trecere, schimbare, uneori firească, alteori neașteptată, marchează însăși reacția autoarei la stimuli interiori, curajul de a răspunde tuturor stărilor, de a nu le lăsa neconsumate și nerostite. Toate pauzele și suspendările de frază (care marchează nevoia de noi începuturi) sunt, de fapt, semnul continuității, al dorinței de a nu fi întrerupt, de a fi lăsat să vorbești până la capăt.
Poezia Cătălinei Stanislav preia forma jurnalului, adoptând un stil confesiv, unde cele mai sincere gânduri par a fi dublate de greutatea de a le scrie, unde rigurozitatea construcției pierde în fața sincerității trăirii. Urmărind tensiunile interioare de la un capăt la celălalt al volumului, observăm că vocea poetică începe a se acomoda cu acest mod de îmbrățișare a sinelui. Ea prinde curaj, nu se ferește, nu invalidează trăirea, iar asta pentru ca, în final, să își poată înțelegepropriul mecanism de funcționare care nu mai pare defect („Pentru că nu înțeleg de ce funcționez așa cum funcționez”), ci devine propriu, firesc. Frica de a-ți mărturisi ție lucruri despre tine este convertită în șansa de a nu-l mai lăsa pe celălalt să-ți spună că ești de neînțeles chiar și pentru tine.
a umple un spațiu și un timp cu stare până când momentul, spațiul și obiectele devin însăși starea
Versurile recuperează și reconstruiesc încăperi și spații familiare: camere ce devin mult prea mici și strâmte, încât ai senzația că nu mai ești primită, baia, unde se produce retragerea și încercarea de depășire și acceptare, bucătăria șidiminețile cu „lumină claritate salată de avocado”, mașina cu muzica de la radio, hotelul, benzinăria. Toate acesteaasamblează imaginea unui oraș mic care pare că vrea să te dea afară, un loc unde simți că totul a fost deja trăit și consumat. Îmbrățișând această realitate particulară, subiectivă, lumea exterioară continuă cu toate dezastrele sale politice, sociale, climatice, iar tu nu știi cum să te raportezi la toate acestea stând în propriul pat în care ai senzația că petreci prea mult timp, gândindu-te că încă nu știi câtă sare să pui în mâncare. Catastrofele personale nu pot fi înăbușite; catastrofele personale respiră, zguduie, necesită sesizarea.
„Mi-a plăcut mereu să te fac să pari iubitul anului, să creadă toți că viețile noastre se completează impecabil, deparcă ne construiam pe amândoi în Sims. El profesor, ea scriitoare, au un copil perfect și în weekenduri merg cu câinele în parc. Toată lumea are succes în viață pentru că am pus codul ăla pentru trișori”. Micile distorsionări ale realitățilorproprii se produc odată cu forțarea unei dorințe, în speranța că aceasta își va găsi cu adevărat corespondențe clare și un loc în viață. Dezechilibrul se produce atunci când are loc revelația unei imagini reale, brute a relației, o imagine nealterată de propriile idealuri: „În viața reală cred că oamenii se despart și poate au relații mediocre mulți ani”.Alăturând suferința din spatele unui ecran (care adeseori nu spune nimic) conștientizării faptului că viața nu poate ficonstruită asemenea unui film cu final fericit, poezia Cătălinei Stanislav vorbește despre proiecții false care hrănesc emoții și imagini înșelătoare, despre vieți sclipitoare simulate.
răsfrângeri și lovituri în propria sensibilitate
Reacțiile și cerințele celuilalt trezesc ecouri ale unor probleme ascunse adânc în propriul sine („Știi că nu îmi iese nimic bine din prima”), iar toate canalele conduc spre întrebarea „ce e greșit cu mine?”. Acțiunile celui de lângă sunt ghidate, prin prisma propriei conștiințe, de o încercare de învinovățire, de scoatere la suprafață a erorii și nepriceperii: „Vreau să te uiți la mine cum stau pe marginea patului/ pe jumătate îmbrăcată/ Pe jumătate fericită/ Pe jumătate frumoasă/ Pe jumătate iubita ta/ Pe jumătate a altcuiva.” Teama că altcineva ar putea să facă lucrurile mult mai bine decât le faci tu hrănesc sentimentul de insuficiență: „în mod ironic povestea preferată din lume se cheamă/ how to be an other woman/ e un fel de manual de instrucțiuni pentru/ fete triste care sunt a doua opțiune”. Uneori devine dificil să îmbrățișezi reacțiile celor din jur și să înțelegi de ce acestea lovesc puternic în propria sensibilitate pentru că „temeriletale le amplifică mereu pe ale mele și te superi și nu știu absolut niciodată ce să fac cu fața pe care o faci”.
Defamiliarizarea de starea de bine este semnalul că ceva greșit s-a produs: „de ce sunt ok e ceva ce corpul meu nu poate să înțeleagă”. Există o acomodare cu dezechilibrul și nesiguranța, cu faptul că niciodată nu vei fi suficientă, niciodată nu vei avea părul perfect, niciodată nu vei putea fi o imagine ideală a unei femei sau a unei relații, iar toate lucrurile din afara acestor proiecții devin nesemnificative, irelevante. Este o lume mincinoasă a adulților, unde tesimți din ce în ce mai puțin potrivită și acceptată, alegând ca propria mulțumire să fie generată de fericirea pe care o oferi celuilalt.
imposibilitatea de a ieși dintr-un spațiu
Poezia Cătălinei Stanislav se eliberează treptat de celălalt, însă nu fără a recunoaște conștient și asumat că fiecarecontact cu exteriorul rupe fragmente din interior și lasă amprente asupra lui. Astfel, oamenii cu care interacționăm au puterea de a modifica sensul lumii noastre. Din fiecare relație, deși ieși mai singur decât atunci când ai intrat, experiențele se adună și contribuie la imaginea completă a omului care se construiește. Nimic nu poate rămâne intact și, așa cum noi creăm narațiunea după care trăim, iar aceasta stă sub semnul acțiunilor și sensibilităților noastre, tot așa și omul devine o sumă a tuturor oamenilor pe care i-a întâlnit vreodată.
„Nu știu ce să-ți spun când se termină totul/ sper să fii mereu bine/ să nu fii trist/ nu mai trebuie să curățăm niciodată frigiderul/ care se aude noaptea/ peste respirațiile noastre desincronizate”. Atunci când cineva iese din viața ta, acesta zdruncină universul comun creat și, deși ia cu sine o parte din lucrurile care constituiau o lume închegată, nu poate produce distrugerea lui completă. Întoarcerea și reaccesarea unor stări devin nevoi firești și generează realizări angoasante ca „și nu știu, nu înțeleg cum viața ta și viața mea sunt două chestii diferite acum”. Supraviețuireaindividuală presupune a înghesui în cutia creierului totul, a te obișnui cu schimbarea coordonatelor și a modifica exteriorul până când acesta va căpăta alte dimensiuni, până când acele spații mici și sufocante vor deveni alte stări.
„Mă întreb care-i faza cu chestia pe care o simți în stomac/ atunci când citești ceva scris de cineva cu care nu ai mai vorbit de o vreme/ o intimitate ciudată de care doar tu ești conștient”. Sentimentul absenței creează o intimitate aparte, trăirea poate fi oricând recuperată, iar dorul va declanșa mereu proiecția lucrurilor frumoase care s-au lipit de retină, ca atunci când visezi că cel de lângă tine te întreabă dacă ai deschis tu punga de orez, ca atunci când aștepți o întrebare, un gest, o umbră, când e nevoie de cineva pentru a ști că a închis celălalt ușa.
„Nu știu de care casă să-mi fie dor. Ca și cum aș vrea să merg în toate deodată, ca în nopțile nedormite de aici, când nici rațe nu mai sunt pe canal, când mi-e dor de toți băieții de care mi-a plăcut vreodată și nu știu cui aș vrea să-iscriu mai mult.” Dincolo de zgomotele interioare care revin ca niște ecouri după citirea volumului, ceea ce emoționeazăeste senzația unei tristeți cuminți care mângâie bunătatea și frumusețea din ceilalți. În volumul Nu mă întrerupe, multelucruri sunt puse într-o lumină frumoasă, marcând o amintire tristă tocmai prin imposibilitatea unei permanentizări, prin realizarea că lucrurile s-au consumat, însă simplul fapt de a lua parte la acestea, de a te lăsa dezasamblat,construit și reconstruit emoționează.
la granița dintre pierdere și regăsire
Poezia Cătălinei Stanislav semnalează, asemenea unor stegulețe roșii ridicate de urgență toate micile probleme nespuse, fricile înghesuite în coșul pieptului. Aceasta vorbește despre lucrurile pe care le cărăm cu noi și cărora nu am avut curajul să le dăm drumul să zboare. Autoarea dă glas unei tăceri chinuitoare, găsindu-și forța în pragul unor despărțiri, a unor perioade de rătăcire și de refacere. Este poezia care te obișnuiește cu gândul că nu vei mai fi niciodată completă, că, uneori, după o despărțire, va pândi mereu o alta, că gesturile, privirile și mimica nu sunt lucruri de care să te îndoiești.
Volumul Nu mă întrerupe curăță atent spațiul interior, eliminând acumulările, ordonând și rearanjând această lume, făcând loc lucrurilor ce vor urma. A spune cu voce tare, a avea dreptul de a nu fi întrerupt sunt doar semne ale sincerității și ale eliberării. Există nevoia de a- ți spune că va fi și că vei fi bine. Cu toate acestea, rămâne o întrebare pusă pe repeat, care nu dispare în final și în spatele căreia stă frica: „o să mă mai simt vreodată complet ok?” Sfârșitul volumului pune problema acceptării că toate lucrurile care la un moment dat se termină și aproape dispar, rămân, de fapt, parte dinnoi.
„Adevărul e că/ n-am știut niciodată să zic ce e mai bine pentru mine”. Poezia Cătălinei Stanislav poate nu reușește să găsească formula, mecanismul potrivit de funcționare a sinelui, însă vorbind despre lucrurile care nu se potrivesc propriei structuri, aceasta oferă, de fapt, răspunsul la propria îndoială: autocunoașterea începe prin a spune adevărul despre tine prin lucrurile care nu sunt și nu-ți sunt adevărate, care nu-ți aparțin.
Cumpără cartea de pe site-ul editurii OMG Publishing.
Denisa Grădinaru este studentă a Facultății de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.
