Instrumentalizarea urii: iertare și regret

Vara în care mama a avut ochii verzi este, în aparență, un „dicționar” epic ce cuprinde  întregul câmp lexical al chinurilor interioare. Acesta redă vindicativ psihoza lui Aleksy, consecință a unei vieți mizere, lipsită în totalitate de empatie. Protagonistul este, în esență, proiectat metaforic în miile de oglinzi ale unei „camere” în care sunt reflectate gânduri ostentative, depresive, cu privire la realitatea obscură, la disprețul față de lume și, în special, la disprețul față de mama sa, detaliu evident încă din afirmații precum: „Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început cu părul”, „Îmi venea să o bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri” sau „Să o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmițată”. Disprețul se remarcă încă din momentul în care Aleksy susține că mama nu este decât „un om care m-a împins cu piciorul ca pe un câine”, lipsa afecțiunii materne făcându-și loc exact când el era gata să fie un câine „doar ca să fiu mângâiat”. Concomitent, amalgamul de sentimente nu face decât să mocnească până când oglinzile (obscurul) se sparg la impactul cu crudul adevăr (boala mamei) care îi revendică protagonistului dreptul de a da frâu liber reacțiilor care ar urma unei astfel de împrejurări. Prozatoarea alege să folosească ura pentru a dirija procesul iertării pe care protagonistul îl va iniția abia când va începe să simtă cum „mama începuse în acel moment drumul spre oriunde se află acum. Spre steaua ei din Ursa Mică, spre lanul ei de floarea-soarelui suspendat în ceruri sau poate într-un alt univers, unde există doar un Mare Întreg de Smarald, care din când în când se fărâmițează și ajunge în alte lumi sub formă de ochi verzi”. Acest proces se va declanșa când protagonistul, care simțea că mama sa îi ascunde ceva („Se droga? Era gravidă? Omorâse pe cineva? Mama ascundea ceva de mine și asta mă enerva”), descoperă că, de fapt, mama lui nu făcea decât să se bucure de timpul care i-a mai rămas, alegând să-l petreacă cu el, ceea ce însemna extrem de mult. Acest lucru îl va dărâma complet, deoarece tot ce făcea era să o urască la infinit, fără să știe cât de mult avea să regrete.

Estomparea oricărei urme de afecțiune este marcată și de momente precum moartea Mikăi-rikăi-pikăi („Sunt sigur că, dacă Dumnezeu ar fi avut o fată, era să o cheme Mika”), eveniment în urma căruia Aleksy rămâne singur la părinți, dar și de relația extraconjugală a tatălui cu o femeie „cu pierce în limbă”. Tatăl nu reprezintă în roman decât unul dintre principalele lipsuri ale unei familii dezbinate, ura lui Aleksy pentru el acumulându-se până la paroxism: „Mai bine în locul ei (Mikăi) ar fi murit tata”. Astfel își face apariția în cronologia evenimentelor și acela consacrat titlului, anume vacanța de vară pe care o va petrece cu mama lui în Haringey, una dintre suburbiile Franței. Dacă ar fi să interpretăm această vacanță de vară (care este, de fapt, propunerea mamei muribunde aflate sub efectul bolii care îi consumă interiorul de vie), putem ajunge la armonia aceleași idei: a fost și este în continuare o prelungire plenară a inevitabilului. Cancerul, un „făptaș” pe care oricine ar da vina, reprezintă, pentru mama lui Aleksy, singura „persoană”, „entitate” care a dorit-o pe de-antregul: „În sfârșit am și eu ceva, Aleksy, care mă vrea doar pe mine”. Această boală redă finalul unei povești în amintirea căreia nu au rămas decât acei ochi verzi, liricizarea prozei contribuind la încadrarea cărții (sau la dificultatea de încadrare) într-un gen literar, romanul fiind, așa cum susține Bogdan-Alexandru Stănescu pe prima pagină: „un produs hibrid impur: este, așa cum am spus, notația unei anamneze, este roman, este poem (bornele lirismului fiind acele «definiții» ale ochilor mamei ce strălucesc din mijlocul câte unei pagini)”. Ochii sunt descriși expresiv: „ochii mamei erau o greșeală”, „ochii mamei erau resturile unei mame frumoase”, „ochii mamei plângeau înăuntru”, „ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare”, „ochii mamei erau cicatrice pe fața verii” etc. Ordinea cronologică a acestor descrieri scot în evidență procesul de maturizare al protagonistului și de îmbunătățire a relației dintre cei doi. Deși relația a pornit de la disprețul lui pentru ea, se ajunge la dragoste nerostită și la anularea dorinței nefaste a lui Aleksy de la început: I wish you were dead. Acei ochi ai mamei, pe care atât titlul îi „luminează”, cât și pe care cartea îi descrie într-o manieră atât de poetică, divulgă o înșiruire de memories ale evenimentelor petrecute în timpul liniștii de dinaintea furtunii. Acestea au în prim-plan „safirele” unui corp care se descompune pe zi ce trece, secătuit de puteri, un ambalaj translucid care acoperă o inimă încă vie care nu s-a bucurat pe deplin de toate poftele vieții, dar care încearcă să comprime tot ceea ce își așezase ani la rând pe lista de dorințe, într-o perioadă premeditată de trei luni cu soare.

Lucrul cel mai important pe care romanul îl imprimă în conștiința cititorilor este sentimentul de apropiere, de armonie între mamă și fiu, sentiment despre care s-a crezut de la început că a fost dintotdeauna degradat și că s-a pierdut definitiv în neantul tulburărilor. Aleksy, protagonist atât al propriei lumi, cât și al lumii mamei, descrie un orizont de așteptări care rămâne lipit pe retină într-un format psihotic pentru a da zoom pe acești ochi vlăguiți, plini de speranțe, pe care i-a privit cu indiferență mixed with compasiune de la primul contact până la ultimul. Pe lângă tragismul morții mamei, Aleksy, după un accident de pe urma căruia rămâne invalid, reușește să culeagă căldura de care nu a avut parte din relația sa cu Moira, descrisă ca „mată și măslinie, cu părul ei ondulat ca niște pui de șerpi sublimi”. Așadar, acest roman, de la primul contact cu afirmația dură din prima parte a romanului – „în acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani” – până la cea empatică din a doua parte a romanului – „m-am despărțit de mama fără ca ea să știe că am iertat-o” –, se încheie subit, parcă promițând că, în acea suburbie din Franța, „vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată”.

Cumpără cartea de pe site-ul editurii Cartier.

Bianca Crăciun este studentă în anul 1 în cadrul programului de masterat „Limba și literatura română în epoca globalizării“ al Facultății de Litere și Arte a ULBS.

Această recenzie la romanul Vara când mama a avut ochii verzi de Tatiana Tîbuleac a fost publicată în 18 aprilie 2024.