Z9MagazineReviewfracturi ale fragilității & rupture of rapture

fracturi ale fragilității & rupture of rapture

Volum câștigător al premiului Sofia Nădejde la categoria proză de debut în 2021, romanul Fragil de Simona Goșu (Polirom, 2020) reunește forme ale sensibilității, nesiguranței și vulnerabilității, în unele cazuri intangibile, deseori insesizabile, chiar dacă exiști în proximitatea lor, pentru că, așa cum spune și autoarea, „în literatură își găsesc locul acele lucruri despre care nu se vorbește în viața obișnuită”. Suntem introduși într-un etalaj circumstanțiat al momentelor deloc comode care se consumă în interacțiunile (sau în absența acestora) dintre copii și părinți. Spațiul construit de autoare, un spațiu al familiilor monoparentale și disfuncționale, al eșafodajelor sentimentale, al senzației de izolare în și de propria ta viața, permite explorarea și analizarea intimității unui spectru variat de relații inter și intra-familiale. Cele douăzeci de proze scurte grupate în acest volum te duc la marginea unor emoții violente și te obligă să secondezi cele mai ascunse și mai interiorizate traume, depozitate în cele mai îndepărtate colțuri ale minții personajelor, unde își pot manipula cum vor amintirile și nimeni nu le poate contrazice, nimeni nu le poate invalida, în memoria lor afectivă. Totuși, cu toate că sunt abordate niște teme sensibile la nivel social, pare că nu este cert asumată poziția de rising awareness. Textele sunt conștient sau inconștient reprezentări și problematizări ale unor circumstanțe și raporturi sociale de putere complexe (e.g. raportul de putere între părinți și copii, raportul de putere profesor-elev, raportul de putere între copii de diferite vârste etc.).

O componentă centrală în toate textele comasate aici este inserarea diferitelor straturi de fragilitate, dar și similaritatea și conexiunile dintre acestea. Reprezentarea acestora este realizată prin senzația că, de fapt, fragilitatea este o interfață a singurătății, că există situații în care exiști doar prin propria persoană, iar raportarea la prezența altor entități umane animate poate reprezenta un proces foarte neclar, poate chiar ambivalent. În formă materială restul există, există și interacțiuni palpabile între tine și alte persoane, dar, în același timp, în realitatea construită de tine aceste persoane sunt doar niște concepte abstracte, pentru că, dacă tu nu le conceptualizezi, acestea nu există. În spatele textului, există senzația că, deși poți observa cum se derulează evenimentele care se întâmplă în jurul tău, nu te situezi tot timpul în interiorul lor și nici ele în interiorul tău. De asemenea, pe tot parcursul volumului, persoanjele încearcă să își deconstruiască fragilitatea designată și, ca un coping mechanism, să o reinstrumentalizeze (e. g. violența responsivă sau excluderea altor persoane).

Regăsim delimitate și reconstituite două ipostaze ale fragilității: cea a copiilor și cea a părinților. În Fragil vizităm una dintre cele mai minuțioase și multilaterale reprezentări a gândurilor, interioritatății și experiențelor copiilor, și a rememorării senzorialității copilăriei, „un fruct dulce, cu miez lipicios. Ceva apropiat și vechi, care-i amintește de copilărie”. Regăsim atent circumscris un univers al familiilor în care doar unul dintre părinți este prezent, în care sensibilitățile și emoțiile copiilor nu mai au loc, al maternității nedorite și al tuturor neajunsurilor, temerilor și fricilor neglijate din cadrul acestora. Având în vedere universul fabricat în texte, delimitat preponderent într-un cadru familial, vedem recurent cum se manifestă raporturile de putere bazate pe vârstă.

Avem, pe de-o parte, persoane în vârstă care își rememorează traumele și abuzurile („[l]a mine a fost altceva, pe mine mă învinețea taică-so. Nu plecam io dă bine”), părinți care sunt respinși de copiii care nu le acceptă cererile de prietenie pe rețelele de socializare pentru că „oricum e o prostie și Facebook-ul ăsta. Eu intru rar”,sau își trăiesc noua formă de singurătate care se instalează în viața lor, simțind că nu au aparținut nimului niciodată, că nu și-au putut apropria nicio formă de afecțiune (sau doar forme intermediare), iar acum nici nu mai au nevoie de ea: „și-a făcut casă cu altu’, alți copii, altă gospodărie. Nu m-a avut la suflet dă când m-a făcut. Nu putea să mă vadă, cică urlam și se speria”.

Pe de altă parte, avem copii care stau în scara blocului să-și facă temele („cum să stai așa cu lucrurile înșirate pe scări…?”), obligați de circumstanțe și de absența părinților să se crească singuri și să se maturizeze mult prea devreme („de ce s-ar speria? Mama ei știe ce fată descurcăreață are, poate cea mai curajosă din bloc”, „le-a spus să-și pună singuri de mâncare și să se culce, că ei vin mai târziu”). De exemplu, în proza care deschide volumul, „Aleea Duetului 26”, singurele momente de evadare ale personajului pe care este făcută focalizarea (Crina) rămân cele în care „era cu gașca de la bloc”, când „Crina uita de Liviu și de cât se schimbase mama ei după divorț. Intra ultima în casă, se ruga de copii să mai rămână. Pe ea nu o chema nimeni, mamei nu i se părea niciodată că stă prea mult. Uneori reușea să își ia câte ceva din frigider și mânca pe palier, la nouă, unde își făcea temele, așteptându-i pe copii”. Aceasta își reformatează vulnerabilitatea prin respingerea și spargerea acesteia, înscriindu-se într-un interval pe care îl poate relativiza.

Există de-a lungul volumului câteva imagini foarte dure, unele se desfășoară ca niște halucinații (nu halucinații în text, ci în lectura textului), rezultat al exasperării și al autoiluzionării, altele sunt parte dintr-o realitate mult mai tangibilă; dar toate rămân diapozitive ale singurătății.

Textele te transportă prin situații incomode și inconfortabile, de la modul în care se formează în copilărie mommy issues și daddy issues, la imposibilitatea de a ieși din singurătate, la descoperirea și explorarea propriului corp (accesat sincron cu body dysmorphia), până la excluziune și sentimentul că nu te poți integra în niciun grup social, că tot timpul vei fi un outsider (nereferindu-mă la acest concept din punct de vedere determinist-identitar), sau forme obscure ale infidelității. Alte trei teme importante, și mult mai ancorate în sistemul social opresiv-identitar, sunt stereotipurile și rolurile de gen, rasismul din școli și maternitatea nedorită.

Stereotipurile și rolurile de gen puse în discuție sunt structurate pe un nivel foarte subtil, indus prin delimitări clare pentru modul în care, de exemplu, rezonanța „masculină” (Bogdana) a numelui pare să îți (re-)nomineze genul („dar și doamna învățătoare îmi zice «băiețoi»”), sau asfixierea și trunchierea afectivității persoanelor de gen masculin („nu mai plânge, fii bărbat, Andrei”). Același personaj, Bogdana, confruntându-se pentru primele dăți cu palpabilitatea stereotipurilor de gen, își chestionează identitatea de gen (și alternativa de a nu te suprapune cu stereotipurile) prin lentila acestora:

„[d]ar se poate, există ca mine?! îngaimă Bogdana printre sughițuri. Am văzut la televizor o fată care zicea că nu-i place rozul, că nu-i plac păpușile, fustele și că e băiat în corp de fată. Și nici mie nu-mi place rozul, nu-mi plac fustele. La școală mă joc mai mult cu băieții, dar vreau să rămân fată”.

Descoperirea, chestionarea, acomodarea și relaționarea cu propriul corp (înglobând în ele și situații de body shaming) sunt portretizate într-un mod realist (dur, dar nu violent), fiind impregnate cu toată confuzia, neliniștea, rușinea sau euforia revelației (auto-induse sau societal induse): „în ultimele zile , de câte ori rămânea singură, își studia cu atenție pieptul: sânul se întărise, devenise roz aprins”, „m-am obișnuit cu toate culorile de pe picioare. Le zăresc în treacăt, când ne începem ziua, când luăm câte o pauză de apă sau de toaletă. Sunt pete roșietice, violete, galbene, albăstrui, care se îmbină, își schimbă nuanța în fiecare zi, urcă de pe glezne pe gambe, pe genunchi și coapse. Trag cu ochiul la picioarele celorlalți și nu descopăr nicio pată”.

În ceea ce privește portretizarea rasismului, proza „Negresa” ne prezintă, printr-o narațiune realizată din punctul de vedere al uneia dintre colege (albă) socializarea unei fetițe rome, Gianina. Avem, deci, un prim raport de subalternitate introdus prin narațiune. Al doilea raport, de subalternitate și autoritate, este format între Gianina și una dintre profesoare, cu care este mult mai nuanțată și individualizată interacțiunea fetei. Descrierea oferită de naratoare ilustrează și indiferența profesorilor în ceea ce privește problemele cu care se confruntă persoanele rome în sistemul de învățământ :

„negresa nu ieșea din bancă, nu avea nevoie nici la toaletă. Venise în clasa noastră în primul an de gimnaziu și ne miram toți cum ajunsese într-a cincea, că nu scotea niciun cuvânt. Când era ascultată, lăsa capul în jos și nu zicea nimic. La tablă rămânea cu creta în mână și privirea plecată, testele le dădea înapoi necompletate. Profesorii ridicau din umeri și o lăsau în pace – erau prea scurte orele ca să le piardă cu ea”.

Reacția Gianinei la aceste raporturi de putere rămâne tăcerea, ca loc de refugiu și mecanism de autoapărare; își lasă lacrimile să se usuce singure: „apoi a ridicat mâna stângă și mângâia paginile cu amândouă palmele, fără să-și șteargă lacrimile – le lăsa să curgă, iar cu mâinile îndrepta întruna foile (…) la sfârșitul orei avea fața uscată”.

În narațiunea „Un miros dulce”, este desfășurat un episod bizar în care protagonista începe să vorbească în mijlocul nopții cu o pisică negră misterioasă care apare accidental la geamul ei și căreia, într-un moment de simultană disperare și speranță (generate amalgamat de maternitatea nedorită – manifestată doar intern, de conflictele cu partenerul ei și, pretextul de suprafață, de copilul care nu voia să ingereze lapte), îi dă să guste din laptele ei de sân pentru a îi confirma că are un gust bun: „Ce ochi verzi ai”, „Nu miroși urât, a cui ești? Vrei să faci pui? o întreabă, apăsându-și pieptul. Ești sigură că vrei pui? Sau vrei doar un iubit? Să nu pleci”, „Își scoate sânul și stoarce mamelonul între degete. Laptele iese ușor, fără să preseze prea tare. Stoarce până umple fundul ceștii – nu mai mult de zece-cincisprezece mililitri”, „Nici ție nu-ți place?”. Textul este o metonimie pentru delirul provocat de supunerea și înscrierea în rolurile de gen și normle sociale. De altfel, este acordată o mare importanță reprezentării maternității nedorite, a trecerii peste moartea unui copil, a modului în care nu toate femeile se regăsesc în maternitate, a statutului de mamă singură, cu obstacolele și piedicile, oboseala acumulată și negată, „sunt foarte obosită, dar nu de azi-noapte. Sunt obosită de prea multe nopți”, extenuarea fizică și psihică, sentimentul nedreptății de a nu mai exista în propria viață, de a-ți fi furată identitatea, de a nu mai avea loc în propria viață, iar tutrebuie, simultan, să-ți faci cumva loc în ea și să te abandonezi pe tine însăți, „în unsprezece zile, viața ei s-a schimbat complet – le-a venit rândul și totul s-a schimbat. Pe el îl amuză toată «logistica» asta. Ea încearcă să se obișnuiască cu sculatul noaptea din oră în oră, cu biberoanele cu plimbatul de-a lungul și de-a latul camerelor cu bebelușul pe umăr, până simte că i se desprind brațele”; când ești mamă nu mai ai voie să te îngrijești, „serios, te-ai dat cu ruj? Lăuză machiată! îl aude pe doctor mirându-se”; și unmet expectations in being a parent dominate de intensitatea și pregnanța mirosului, „poate de-asta nu simte ea cum miroase bebelușul. Poate că ea deslușește  doar mirosurile aspre, lemnoase”, „poate de asta nu a putut să aibă copiii ei, de-asta nu poate să fie mamă.  Ea nu o să iubească niciodată mirosurile dulci, cuminți – doar el poate să simtă mirosurile dulci. Dar nu îi spune acum – acum rămâne cu ochii închiși, cu fața lipită de pieptul lui. […] În casă nu se aude niciun plânset și își inchipuie că e ca înainte, când încă nu le venise rândul”.

În final, Fragil este un volum în care Simona Goșu reușește să rearanjeze pe de o parte, bucăți desprinse dintr-un amalgam de experiențe traumatice suprimate, resturi de emoții care nu ți se lipesc pe retină decât dacă te uiți foarte atent, și, pe de altă parte, configurează o serie de probleme însemnate la nivel social, ambele fiind coagulate sub indicatorul fragilității, dislocată ca elementul angajat care circulă printre toate fracturile textelor.


Geanina Giuhat este studentă în anul 2 la Facultatea de Litere și Arte a ULBS, la specializarea română-engleză.

Drag View