Retragere în anticameră
Iată că în 2022 Raluca Boantă ne arată că încă se mai pot scrie poeme a căror realitate este internă, versuri amplificate odată cu ieșirea lor din spirala medială, ultra-personală. Debutează editorial cu volumul La marginea bună a corpului (OMG), în 2022, impunându-și, astfel, discursul intimist, cald, primitor. Poezia Ralucăi Boantă este autoreflexivă, dar de la un punct încolo devine confesivă. Vocea ei are o dublă subordonare. Mai întâi, e condiționată de raportarea la propriul corp (în prima parte a volumului, „Corp”, în care predomină autoreferențialitatea), apoi de raportarea la ceilalți (mai ales în a doua parte a volumului, „La corp”, în care este recognoscibil un grad mare de confesivitate). Ambele forme sunt construite pe un soi de intimitate la nivelul conștiinței, și nu la nivelul corpului.
Autoreflexivitatea e preponderent internă în volumul ei. Dar autoreflexivitatea este și norma poeziei douămiiste (Mihai Iovănel). Neoexpresioniști ca Radu Vancu sunt preocupați de trăiri intime, poezia lor fiind una reflexivă, moderată (Mihai Iovănel). Spre deosebire de poezia douămiistă, în poezia recentă, în general, se adoptă un vibe generat de un loc, o mulțime sau, pur și simplu, de persoana de lângă tine. Postdouămiiștii reușesc să creeze și să transmite vibe-uri tipice prin colectiv, muzică, sau chiar prin structura poemelor. Personalitatea generației de azi este mai atentă la ce e în jur, dar și mai vulnerabilă, pe când douămiiștii amprentau realitatea. De exemplu, la Andrei Dósa, regăsim o atmosferă anxios-paranoică din timpul pandemiei (Mihai Iovănel), pe când volumul lui Ștefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni, pune la dispoziție un fel de jurnal al plutirii melancolice pe valurile muzicii electro (Mihai Iovănel). Ei bine, la Raluca Boantă, corpul sau corpurile, adică palpabilul, creează vibe-ul. Avem de-a face cu o monitorizare tridimensională, în care corpul e mereu prezent și emite un vibe fluctuant: exterior – interior – parțial exterior.
Locul în care se proiectează realitatea este situat între corporalitate și acorporalitate, adică în conștiință, acolo unde corpul este schițat în funcție de prejudecățile altora. Pornind de la optzeciști, corpul este examinat diferit. La Magda Cârneci, corporalitatea feminină este asumată, la Angela Marinescu, corporalitatea este ofensivă și vulnerabilă (Mihai Iovănel). Raluca Boantă expune tot o corporalitate vulnerabilă și, la fel ca Elena Vlădăreanu, scrie despre propriile complexe corporale (Mihai Iovănel), dar într-o altă manieră. De asemenea, poete postdouămiiste, și aș menționa-o aici pe Medeea Iancu, deconstruiesc perspectivele sociale și atacă felul misogin în care sunt stigmatizate vulnerabilitățile femeilor. Și la Gabi Eftimie putem vorbi despre dualismul corporalitate/ conștiință, dar construit sub forma unui labirint cyberspațial (Mihai Iovănel). Raluca Boantă îl construiește într-un mediu închis ermetic.
Încă din primul poem, un moment mai bun ca alte momente, eul devine dependent de impulsurile corpului, „sunt unele gesturi ale naturii/ ca mângâierea soarelui la apus/ pe obrajii grăsuți și ochii pe jumătate închiși/ care te fac să te simți/ confortabil cu tot ce ai trăit până acum”, și se supune aproape detașat, fără tensiuni și revolte. Instantaneele se creează, deseori, în lipsa agitației, seara, într-un cityscape pustiu: „miroși aerul prin plasă/ atât îți îngăduie corpul”. Zbaterea vine din exterior și ne împinge. Ea nu numai că își acceptă, într-un final, aritmii corporali, dar îi și urmează: „dar mai întâi corpul te tragi și te pornești/ după el în întuneric”. Își găsește un spațiu safe, undeva în afară, seara („seara și numai dacă s-a întunecat deja/ să aproximez în termeni de siguranță/ distanța de la entuziasm la manie/ […] să-i privesc pe toți dintr-un loc bun și ocrotitor”), apoi analizează aparent impasibil reacțiile celorlalți sau chiar individuale. În timp ce se raportează la propriul corp, apare, în paralel, grija pentru orice tinde să fie în neregulă. Pe alocuri, care becomes overcare („cineva să rămână pașnic/ […] cineva să vegheze câinii străzii”, „cineva trebuie să rămână treaz/ cineva să dea din mână a nepăsare și curaj”), cineva care poate avea control asupra materiei sau asupra conștiinței este chemat să acționeze. E nevoie doar de o sursă de căldură în jurul căreia exteriorul să fie domesticit.
Efortul căutării și al (auto)acceptării începe să fie sesizabil încă din copilărie. E de observat cum acesta devine un simț, al șaselea simț al omului vulnerabil, astfel că tranziția de la o perioadă la alta/ de la o vârstă la alta este strâns legată și influențată de noul simț. Erorile sunt cauzate de corp – văzut ca eroare principală – și trag după ele șiruri infinite de nepotriviri: mai întâi, „îmi cuprind picioarele grăsuțe/ cu care mă obișnuiesc greoi încă de când/ le frământam de durere la zece ani”, apoi „când corpul se-ntinde destul/ creșterea se mută pe dinăuntru”. La un moment dat, corpul capătă o nouă formă, la fel și inside-ul poetic: „liniște liniște dinăuntru”. Încearcă să fie un fel de convenție semnată cu exteriorul (im)personal. Pare că Raluca Boantă reușește să creeze impresii intermitente („ca prin prezența lor exterioară/ […] să-mi lase mie impresia de lume”) și să transmită, astfel, ideea că tot ce se întâmplă în afara camerei, după geamurile puse acolo doar pentru a înlocui o peliculă separatoare, se scurge, e senzație, e impresie, și atât. Ea nu ajunge niciodată aproape de aceste senzații, pentru că stă mereu izolată într-un loc cald și dosnic: „să mă țin cât pot/ în segmentul ăsta”.
De obicei, pare că niciun risc nu e pe cale să intervină, și asta pentru că poeta își setează mintea după tiparul impus de corpul ei, rămânând în matricea prestabilită. În mijlocul unei mulțimi, își caută sau își face adăpost cu umbra mâinilorpentru ca imaginea ei să nu provoace noi blocaje. Ce este special la volumul ei este moderarea, faptul că reușește să se facă auzită cu timiditate, modestie și cu teama de a nu răni pe cineva sau de a nu fi rănită. E interesant cum, spre deosebire de alte poete ale căror imagini sunt create în interiorul rețelelor și al digitalului ca parte a corpului uman (volumul lui Deniz Otay), la Raluca Boantă internetul e periculos, dur, din cauză că e construit din părțile violente ale indivizilor: „oamenii sunt foarte răi/ știu că și tu crezi la fel/ te rog să nu deschizi internetul”. În contrast cu subiectivitatea propusă de Raluca Boantă, poezia lui Deniz Otay este dominată de aerul postuman, în care naturalul și tehnologicul se întrepătrund prin rețelele digitale, iar Cosmina Moroșan exploatează noua subiectivitate imersată în rețele virtuale (Mihai Iovănel). Realitatea lor este digitală, pe când Raluca Boantă propune o realitate internă. Un minus al generației de acum este incertitudinea. Nu găsim neapărat poeme wow, dar nici nu identificăm greșeli la nivel poetic. E un safe zone în care poetele/ poeții nici nu greșesc, dar nici nu excelează.
Ideea care stă la baza relației dintre prima parte a volumului, „Corp”, și a doua parte, „La corp”, este cea de intersubiectivitate. Conștiința individuală fuzionează cu faptele celor din jur, doar că între anticameră și urbanul toxic rămâne gap-ul cu care ne-a obișnuit. Este evident că toate observațiile se produc în anticameră, fiind acel spațiu safe despre care am vorbit. Atunci când încearcă să găsească o explicație pentru micile momente fericite („și tot ce se petrece acum e cel puțin gândit/ să ne facă să ne simțim liberi și fericiți”), intuiția nivelează orizontul de așteptare. Corpurile ies afară numai în beznă, în drum spre alienarea totală, terapeutică. Atitudinea ei devine ușor autoironică în partea a doua: „teama asta pe care îmi place s-o port după mine”. Doar persoana de lângă ea are puterea s-o liniștească, iar atingerile să acopere fundalul politic și s-o scoată din și mai negrele porniri: „la radio preocupări de bază, revolte/ abuzuri, influențe occidentale/ cfr cluj – fcsb în continuare unu la zero/ nu mi-am spălat părul/ putin e președinte pentru a patra oară/ te țin de mână să ațipesc”. În unele poeme, poeta se joacă cu registrele, decontextualizând starea în care se află. Baricadarea devine laitmotivul întregului volum, poate chiar motiv obsedant în momentele de tranziție. Tu ești cel care rămâne după luptele cu corpul și cu acceptarea, „să mă baricadez în pături cu gândul la tine”.
Limbajul poemelor, la fel ca și miza lor, nu e unul emfatic, ci minimalist, sincer, intens („mecanisme orientate spre mișcări fine”). Mișcările fine redau subtilitatea subtextuală a versurilor, iar meticulozitatea lor este construită cu ajutorul unei conștiințe nefalsificate. Și pentru că multe se întâmplă în irealitate, „cele mai reușite amintiri ale noastre/ de la un punct încolo/ sunt din imaginație”. Dacă iluziile ar dispărea, spune ea, părțile bune ar înceta să ni se arate. Ultima rugăminte („fă-mi niște loc și nu mă băga în seamă”) o adresează celui de lângă ea sau cititorului sau ei însăși. Aceasta conține toată forța poetică pe care și-o propune încă din titlu. Se creează o antinomie între partea de conținut și latura formală a poeziei. Poemele curg, având o muzicalitate liberă, neprogramată, datorită formei și lipsei semnelor de punctuație, în ciuda reacției sale de autoizolare.
Astfel, după ce valul postuman părea că se sparge la sfârșitul deceniului trecut, când organicul era încă hibridat de tehnologic (Radu Vancu), fundalul poetic al Ralucăi Boantă are o lumină difuză a tehnologicului (aproape estompată), care indică o reintegrare și o reinterpretare a unei realități interioare construite prin vulnerabilitatea corporală, într-un spațiu camuflat. Poate că oricine, din cauza lipsei de validare, se închide, renunță și rupe legăturile cu ce e dincolo de sticlă, cu preconcepțiile. Raluca Boantă și, prin poezia ei, toți cei care ascultă strigătul adaptării, vor să înțeleagă lucrurile. Mesajul strong, deși dizolvat în finețea limbajului, echilibrează, rearanjează, spreads awareness. După ce ne obișnuim cu corpul nostru, după ce îl acceptăm, ne dăm seama că, de fiecare dată când cădem, suntem de fapt doar la marginea bună a corpului și că în interiorul lui este salvarea – atunci nu ne mai rămâne decât să trăim.
Iulia Pietraru este studentă la masteratul de Limba și literatura română în epoca globalizării.
