Nella Larsen

Nella Larsen s-a născut în 13 aprilie 1891, în districtul sudic al orașului Chicago, sub numele de Nella Walker. Tatăl său provenea din Indiile de Vest Daneze, fiind de origine afro-caraibă, în timp ce mama sa era o imigrantă daneză. La recăsătorirea acesteia, Nella a preluat numele de Larsen de la tatăl vitreg, și el imigrant danez. Aceștia s-au mutat într-un cartier alb populat de imigranți nemți și scandinavi, dar din cauza discriminării aduse lui Nella, au decis să îl părăsească. A călătorit în Danemarca cu mama și sora ei vitregă între 1895-1898, iar la întoarcere a urmat cursurile școlii publice. A studiat la Fisk University, în Nashville, Tennessee, de unde a fost exmatriculată, din cauza nerespectării codului vestimentar. A plecat din nou în Danemarca, unde a petrecut 3 ani de una singură, iar în 1914 a început școala de asistente la spitalul Lincoln din New York. A lucrat ca asistentă în Tuskegee, Alabama, la spitalul Lincoln și la Biroul de Sănătate Publică din New York. În 1919, s-a căsătorit cu Elmer Imes, cu care s-a mutat în Harlem. La scurt timp după căsătorie, publică primele sale povestiri scurte. Divorțează de acesta în 1923. Continuă să scrie și să lucreze ca asistentă, alternându-le pe cele două. Moare în 30 martie 1964, în Brooklyn, New York.

Libertate

Se gândea, în timp ce pășea cu pricepere prin traficul febril de pe bulevard, cum și-ar ajusta ea viața dacă el ar pune punct. Cât de liniștit ar fi totul dacă nu ar exista femeile! Aceste luni din urmă au căpătat aspectul unei eliberări, o adâncire temporară dintr-o existență plină de ură unde el a trăit în intimitate cu cineva pe care nu cunoștea și nu ar fi ales oricum... A început, din nou, să speculeze la forma pe care viața ei ar lua-o în lipsa lui. Brusc, i-a venit ideea că de fapt vaga iritare a ultimelor săptămâni a fost o senzație de resentiment mocnit împotriva ei. 

Neplăcerea acestei realizări i-a cauzat o sporire a umorului bolnav și a dezgustului. A început să o disece cu o asprime care l-a uimit și pe el. Frumusețea ei inanimată părea acum doar o deghizare slabă pentru o minte inertă, și nu pentru frumusețea senină a sufletului pe care el i-o atribuise. Suspecta, de asemenea, o fărâmă de depravare, poate doar fizică, dar cel mai probabil și mentală. Gândurile l-au convins că atracția ei față de el era delimitată de simțuri; să fie martorul dezgustului și clarității vizuale acum că sunt despărțiți. Cum a putut să fie atât de orb? Că, pentru el, ea era universul, un univers personal și separat de oameni sau lucruri din exterior. A adorat-o într-un mod servil. A gemut pe dinăuntru la propria lui caricatură mentală, stând mut, holbându-se la ea plin de admirație. Ce idiot a fost!

Munca lui aici s-a terminat, dar ce l-ar putea împiedica să stea departe timp de 6 luni – un an – pentru totdeauna?... Să nu o mai vadă niciodată!... S-a oprit, șovăitor. Ce ar trebui ea să facă? A încercat să-și construiască o reprezentare a viitorului ei fără el. În noua lui ură, ea a devenit o creatură căzută irezistibil pradă plăcerii cu orice cost. Un sibarit! Un parazit de asemenea!

Era nespus de recunoscător pentru faptul că anticipase pericolul în care se afla, înainte ca ea să-l stoarcă de toată vitalitatea fizică și spirituală. Dar viitorul ei îl neliniștea, chiar în timp ce se asigura că își cunoaște drumul, și râdea patetic la imaginea ei trecând de la un partener la altul.

A fost cuprins de o nerăbdare febrilă. Cumva, el trebuie să reușească să se scoată din mocirla asta în care îl azvârlise prostia lui amoroasă... Trei ani. Pentru Dumnezeu! Acei trei ani îi păreau acum cei mai prețioși din viața lui. Și îi irosise prostește. Se abătuse plăcut, pașnic, fără repere; ar fi fost încă în derivă, dacă n-ar fi fost moartea unui prieten ale cărui ultime clipe îl treziseră la realitate...

Așa a început. Moarte! Poate că ea avea să moară. Cât de mult ar fi simplificat asta lucrurile pentru el. Dar nu; ea nu avea să moară. A râs fără să se amuze. Ea nu avea să moară. Avea să trăiască mai mult decât el, a naibii!... L-a izbit un resentiment plin de mânie, ascuțit și dureros ca o lovitură de bici. Trecerea lui l-a lăsat calm și hotărât...

Și-a făcut curaj și a continuat să meargă. Se hotărâse; avea să rămână. Cu această decizie, părea că renăscuse. Era calm, reîmprospătat, de parcă ar fi pășit dintr-un loc cald, parfumat, într-o briză rece și înviorătoare. Era fericit. Lumea se transformase în argint și aur, iar viața devenise din nou o aventură magică. Chiar și pancartele din magazine străluceau cu lumina paradisului deasupra lor. Una i-a atras atenția. Călătorie... Da, ar fi călătorit; s-ar fi pierdut prin India, China, Mările Sudului... Strălucire de la cel mai uzat vehicul și cel mai rău pieton. A fost inundat de bucurie. Se simțea liber.

Un an plin de aventuri diverse trecuse pe nesimțite din acea zi de primăvară în care își smulsese libertatea. Trăise, fusese fericit și fără vreo femeie în viața lui. Pauza fusese simplă: o telegramă care sugera afaceri prelungite și o întoarcere neprecizată. Nu primise niciun răspuns. Asta îl enervase, dar și-a spus că de fapt la asta se și așteptase. Nu ar fi admis că, poate, acea scrisoare îi lipsise în perioada rătăcirilor lui. Se convinsese să creadă ceea ce voia să creadă – anume că ei nu-i pasă. De fapt, fusese foarte confuz, avusese un șir de gânduri din cauza cărora nu reușise să-și dea seama ce credea de fapt. Își imaginase că se cutremură la ideea că ea acceptase cea mai generoasă ofertă. A compătimit-o. Era, însă, și o notă de tristețe, sentimentul că ceva s-a pierdut, pe care el l-a explicat iritant prin frumusețea ei. Frumusețea de orice fel l-a stârnit mereu... Păcat că o astfel de femeie nu putea fi decentă. Bine că scăpase de ea. 

Dar ce făcuse ea în acest timp? Cum îl afectase pe el asta? În starea lui plină de dispreț și-o imagina uneori râzând voios la o glumă făcută de succesorul lui, stând apoi din nou tăcută, cu privirea fixă către foc. El era conștient de fiecare detaliu al aspectului ei: părul aranjat simplu, ochii blânzi și întunecați, bărbia delicată sprijinită pe mâini rivalizând cu perfecțiunea Giocondei. Uneori, revenea la emoțiile care îl prinseseră, când îi lipsea foarte mult, când tânjea din nou după ea. Asemenea momente erau rare.

---

A mai trecut un an, timp în care viața lui se lărgise, crescuse și apoi se prăbușise... Moartă? Cum ar fi putut să moară? Moartă la naștere, i-au spus, atât amanta lui, cât și copilul pe care îl născuse. Murise în acea zi de primăvară când, indignat și supărat pe influența ei în viața lui, întinsese mâna către libertate – pentru a găsi doar un miraj; căci a văzut destul de clar că acum nu va mai fi niciodată liber. Ea fusese cea care scăpase de el. De fiecare dată când blestemase și își pusese întrebări, blestemase și își pusese întrebări în legătură cu o singură femeie... A tremurat; părea să-i fie întotdeauna rece acum...
Bine că scăpase de ea! Totuși, nu știuse cât de bine și nici cât de ușor. Era moartă. Și el o blestemase. Dar de fapt nu poți blestema un mort... Nu poți, nu? Dracul s-o ia! De ce nu a putut pur și simplu să trăiască, sau de ce nu murise mai devreme? Luni întregi se întrebase cum se descurcase în viață și, în tot acest timp, nu făcuse altceva decât să o completeze prin moarte.

Inutilitatea tuturor speculațiilor lui îl exaspera. Vechea lui indignare s-a întors. Ea îi stricase viața; mai întâi trăind și apoi murind. Ura faptul că ea o terminase cu el, nu el cu ea. Nu o putea ierta…. Să o ierte? Era moartă. El simțea cumva că, la urma urmei, morților nu le păsa dacă îi ierți sau nu.

Treptat, mintea lui a devenit marioneta unei tensiuni tulburătoare, care îl purta înainte și înapoi între două gânduri: el o părăsise; era moartă. Aceste două certitudini i s-au depus în minte ca niște ghimpi care îi înțepau facultățile deja degradate. Când își amintea modul în care o părăsise, părea din ce în ce mai brutal. Ea murise iubindu-l, purtându-i un copil, iar el o părăsise. A încercat să scape de presiunea psihică care îl apăsa tot mai tare, dar voința și hotărârea lui de odinioară l-au părăsit. Vitalitatea trecutului, trăgându-l pentru totdeauna în depresia neagră, l-a speriat. Ceața mentală, groasă ca funinginea, în care l-a prins vestea morții ei, îl îngrozea. Trebuia să iasă din asta. O mânie crudă l-a cuprins. A început să se gândească la propria moarte, auto-provocată, cu un sentiment care sfida analiza. Pofta sa de viață a fost înghițită de valul ascendent al tristeții și haosului mental care îl cuprindea.

Pe măsură ce se apropia toamna, abia observată de el, furia și resentimentele s-au retras, lăsând în urma lor o senzație ușoară de regret și remușcări. Pe nesimțite, a apărut osteneala; o senzație ciudată de singurătate și izolare l-a învăluit. A fost cuprins și de un fel de timiditate; a simțit o distanțare nefericită față de oameni și a început să se îndepărteze de viață.

Sentimentul său profund de izolare l-a împins tot mai mult către amintiri. Afundat în fotoliul său din fața focului, confunda uneori ziua cu noaptea, pentru că le pierduse șirul, așa contopite una în cealaltă.

În cea mai intensă confuzie mentală a ajuns să-i respingă moartea; de multe ori ea era acolo cu el, de partea cealaltă a luminii focului sau a lumânării. Vorbea și râdea cu el. Uneori, noaptea, se trezea și o vedea stând deasupra lui pe pat sau așezată în scaunul lui înainte ca focul să se stingă. Printr-un proces misterios, flăcările primei iubiri s-au aprins din nou în el. A uitat că s-au despărțit vreodată. În amintirile lui deformate o plimba cu el în locuri unde nu au fost niciodată. A uitat de toate, în afară de trecut, și chiar și acesta era puternic degradat.

S-a așezat să o aștepte. Parcă își amintea că ea îi promisese că o să se întoarcă. Afară, pe stradă era liniște. Ea întârzia. De ce nu a venit? Lacrimi de copil i-au curs pe obrajii reci. S-a așezat plângând în fața focului care scădea. 

L-a cuprins o spaimă de nenumit; nu avea să vină! În agonia dezamăgirii sale, nu observase că focul se stinsese și lumânările începuseră să curgă. Stătea învăluit într-o tristețe de nemăsurat. Știa că nu avea să vină. 

Ceva din acest gând i-a aprins creierul în dezintegrare. Ea nu avea să vină; atunci trebuia să meargă el la ea. 

S-a ridicat, tremurând de frig, și a căutat pe bâjbâite ușa. Da, avea să meargă la ea. Strălucirea unui far printr-o fereastră franceză i-a atras atenția. S-a poticnit puțin către ea. Degetele lui reci au bâjbâit o clipă pe mâner, dar l-a rupt cu o scânteie din vechea lui determinare și forță și a pășit afară – și direct pe trotuar, o sută de metri mai jos.

Traducere de Krista Szőcs

Volume publicate:

• 1928 Quicksand
• 1929 Passing