Lupta unui copil cu „Marele URS”

Vasile Ernu s-a născut în URSS și a publicat în anul 2021 volumul Sălbaticii copii dingo la Editura Polirom, o lucrare destul de voluminoasă (de aproape 400 de pagini), cu ilustrații de Roman Tolici. Cartea poate fi inclusă genul memorialisticii, Ernu descriindu-și propria experiență din perioada anilor ’87-’88-’89 a adolescenței lui: „În această carte totul este adevărat. Și eroii sunt adevărați, nu sînt inventați.” Cu toate acestea, autorul menționează într-o conferință despre Estul fragmentat: autoficțiunea ca formă de reapropiere că el însuși nu poate să-și încadreze cărțile sale într-o anumită specie literară.

Tema culturii sovietice se regăsește și în celelalte cărți ale sale, printre care Trilogia marginalilor și Născut în URSS. Vasile Ernu abordează în acest fel și situația Basarabiei, sau mai degrabă cauzele istorice care stagnează dezvoltarea acesteia în prezent.

Nostalgie

Încă din primele pagini facem cunoștință cu o serie de termeni pe care îi vom întâlni pe tot parcursul lecturii, însoțiți de explicația acestora: copiii de aur (=„copiii nomenclaturii din eșaloanele superioare ale puterii”), gopnik (=copiii născuți și crescuți în căminele și cartierele muncitorești), tusovka (=„grup organizat opus bandei”), etc. E nevoie de explicația acestor termeni pentru ca publicul cititor să înțeleagă sensul și încadrarea acestora în text, ei fiind  centrul interpretării romanului.

Cartea este împărțită în patru părți, denumite conform celor 4 anotimpuri, și acestea subdivizate în capitole. În cea dintâi, Vara, aflăm cum Vasea, după cum îi zic cunoscuții, părăsește casa părinților din Cahul pentru a continua studiile la Chișinău: „Cînd am ieșit pe poartă eram aproape convins că nu mă voi mai întoarce niciodată acasă. De unde știam asta? Nu știam, dar acesta era sentimentul”. Ajuns în Chișinău, la vârsta de șaisprezece ani, pleacă spontan cu încă trei prieteni în Crimeea, fără bani și fără știrea părinților. Pe tot parcursul acestei cărți, Ernu ne va descrie în amănunte tot ce vede și tot ce, în ansamblu, însemna URSS: mâncarea, trenurile, peisajele, oamenii și chiar „vocea gării” care îi stârnește amintirea acelor vremuri: „Stimați cetățeni, trenul Chișinău-Simferopol pleacă în câteva minute de la linia 2! Rugăm toți pasagerii să urce cu atenție în vagoane!”. După cum specifică și Nona Rapotan în articolul „Trilogia marginalilor are o continuare: Sălbaticii copii dingo” din Suplimentul de Cultură, „[a]ccentul cade pe identitatea personală – cum se cristalizează și cum se ajunge la ideea persoană-individ-personalitate –, dar pe fond există tot timpul comunitatea, oamenii ei sunt acolo, în umbră, gata să ajute oricând”. Vasea va avea pe tot parcursul vieții persoane care îl vor susține și care vor contribui la formarea lui.

Vasile Ernu are un playlist pe YouTube cu piesele adăugate în acest volum, traduse de Igor Guzun și Mihail Vakulovski, scriitori născuți în Basarabia. Unii din acei interpreți încă reprezintă spiritul revoluționar al vremii, cum ar fi sloganul „ЦОЙ ЖИВ” [ȚOI E VIU], referitor la Viktor Țoi pe care Vasea mereu îl ascultă. Soarele de pe coperta cărții a fost preluat din albumul „Звезда по имени Солнце” [Steaua cu numele Soare], „care a devenit emblema generației”, conform lui Vasile Ernu. Țoi era apreciat pentru mesajele încriptate din piesele sale, cum ar fi necesitatea ca tinerii să meargă în armată, existența mizerabilă cauzată de lipsa libertății sau iubirea neîmpărtășită.

Ciocana – cartierul gopnicilor

Cea de-a doua parte, intitulată Toamna, ne prezintă Sectorul Ciocana, fiind cunoscut ca cel mai periculos sector din Chișinău, unde trăiesc cei mai mulți gopnici. Aflăm mai multe detalii de la Vasea, care se duce să învețe acolo la ucilișce („școli profesional-tehnice în care învăța grosul populației”) și ajunge să le analizeze comportamentul vulgar și violent al acestora, construit astfel pentru a se putea proteja de duritatea acelei realități sociale.

În ucilișce face cunoștință cu Sonia, șefa bandei școlare sau, cum îi zice Vasea, „regina”, personajul care îl va lua pe Malîi (micuțul) sub aripa sa în schimbul unei cămăși de blugi purtată de el: „Cămășile de blugi erau o raritate pe atunci, mai ales printre adolescenți. Cînd vedeai o cămașă de blugi la un adolescent, te gîndeai că e copilul unui ștab, al unui speculant sau al unuia cu relații afară”. Sonia este cea care îl inițiază pe Vasea, un tânăr inocent și nou-venit, în Sectorul Ciocana. Vasea a reușit să-și păstreze integritatea de caracter, trecând de la periferie la centru fără să denigreze clasa socială din care a plecat (banda gopnicilor), împrietenindu-se rapid cu adolescenții din centru, tusovka („forma de organizare a tinerilor din clasa de mijloc”).  

Cultura sovietică și conflictul dintre URSS și Afganistan

Următoarea parte, Iarna, începe cu descrieri importante ale „triburilor”, a culturii și a populației basarabene. Ne sunt reamintiți gopnicii, tusovka și banda. În această parte sunt incluse informații referitoare la muzica rock din URSS și reprezentanții acesteia. Aflăm de existența „sectei” Viktor Țoi, cei pasionați de toate piesele lui. Mai sunt și cei pasionați de rockul mai pretențios, elitist, și un al treilea grup, acela mai sumbru, mai noire. Menționează că acest gen de muzică era o preocupare a clasei  de mijloc sau a „intelectualilor”. Pe lângă cei pasionați de rock, erau și cei care îl idolatrizau pe Eminescu, de obicei profesorii de limba română, venerație care nu a dispărut nici în ziua de azi. În sălile de clasă se află mereu un portret cu poetul național al României: „Eminescu, care era un soi de icoană făcătoare de minuni”. Acest fenomen se poate explica din dorința Basarabiei de a fi un întreg cu România, ținând cont de limba și valorile comune. Cert e că noi, fiind elevi, nu ne puneam întrebarea de ce un poet român e apreciat în Basarabia, îl consideram parte din noi.

În acest capitol vorbim de ateism și oboselă, gruz și pofig, termeni comuni pentru tineretul basarabean: „m-ai gruzit; nie nii pohui” e un slang folosit adesea în cercuri restrânse de prieteni. Cuvinte din acest jargon, care fac parte din slang-ul comunității, redau exact starea de oboseală și lipsa reacției la anumite lucruri și în anumite situații. După cum specifică și Ernu la început, era o perioadă în care timpul stătea pe loc. Această stare de stagnare creează anxietatea care la rândul ei contribuie la formarea melancoliei de-a lungul cărții.

Tot acesta este unul din cele mai emoționante capitole. Aflăm de soarta soldaților plecați în războiul Afgano-Sovietic început în anul 1979: „Ei au fost aruncați într-un război murdar, sacrificați fără milă, după care au fost abandonați și trădați de toți”. De la începutul cărții aflăm că fratele lui mai mare, Costel, se afla de câțiva ani în Afganistan. Povestea capătă greutate când ne este prezentată realitatea faptului că un adolescent de optsprezece este aruncat în plin război, chiar dacă era considerat un „copil alfa, un copil dingo resălbăticit”. Tovarășul său de luptă, Grînea, se întoarce acasă la părinții lui Vasea care îl îngrijesc timp de o săptămână și își recapătă puterile: „Ai mei l-au ținut ca pe propriul lor copil rănit, care avea nevoie de îngrijiri speciale”. Prin această amintire, Ernu ajunge să-l descrie și pe căpitanul Tîrîianov, care avea să plece ultimul din Afganistan, după ce Kremlinul a abandonat trupele de armată.  „Dintr-un astfel de război nu se întoarce nimeni viu chiar dacă rămâne în viață”, sunt cuvintele spuse de acesta, pe care Vasea nu le va uita nici după treizeci de ani.

Diferența dintre limba română și cea moldovenească

Ultimul capitol creează o atmosferă mai relaxantă. Vasea pleacă din Ciocana și intră la Școala nr. 32. Nu mai interacționează cu gopnicii, nici cu banda din ucilișe. Acum merge des pe la cafenelele din centrul Chișinăului și își petrece timpul cu un nou grup de prieteni, care îl ajută să se dezvolte în poezie și în literatură: „Am ajuns din bandă în tusovka, din grupul de luptători gopnici de la periferie în zona centrală a copiilor afiliați după cu totul alte principii, din cu totul altă clasă socială”.

Ernu descrie diferența socială dintre limba rusă și cea moldovenească existentă atunci: „Limba moldovenească era marca ruralului, a satului, a țăranului, pe cînd limba rusă era marca urbanului, a orașului și a orășeanului”. Explică de ce în Chișinău sau în alte orașe ale Republicii Moldova populația cunoaște mai bine limba rusă și o vorbește mai des, pe când cei de la sat adoptă mai degrabă cuvinte împrumutate din limba rusă și regionalisme. „Țăranii au salvat limba, cum am mai spus. Dar mai ales femeile”: ele au fost cele care au rămas acasă și au continuat să vorbească limba, în timp ce copiii plecau de acasă și doreau să se integreze în intelectualitatea urbană, ajungând să-și schimbe vocabularul și să-și corecteze accentul. Bărbații sunt adesea nevoiți să plece în Rusia pentru un loc de muncă mai bine plătit, iar ca exemplu îl dă pe tatăl său care a stat trei ani la Moscova în armată: „în secția de pisari, cei care se ocupau cu scrisul, cu întocmirea actelor după modelul tradiției imperiale”.

Vasile Ernu își povestește adolescența din anii comunismului sovietic cu nostalgie pentru ceea ce a trăit,  discursul autorului nefiind concentrat pe represiunea comunistă sau pe neajunsurile regimului. Rămâne la interpretarea cititorului dacă empatizează cu naratorul trecut prin acea perioadă, conștient sau nu de lipsurile, abuzurile și problemele sale, Vasea fiind doar un copil ce se bucură până la urmă de acei ani, chiar dacă era într-un regim criticat aspru ulterior.

Cumpără cartea de pe site-ul editurii Polirom.

Alexandrina Savin este studentă în anul I în cadrul programului de masterat „Limba și literatura română în epoca globalizării“ al Facultății de Litere și Arte a ULBS.