Langston Hughes
Langston Hughes s-a născut pe 1 februarie 1902, în Joplin, Missouri și a fost scriitorul în jurul căruia s-a consolidat mișcarea Harlem Renaissance. Cunoscut mai ales pentru poezia sa, Hughes a scris și romane, povestiri și eseuri. Scria despre greutățile clasei muncitoare și despre lumea jazzului. A fost despărțit de ambii părinți la scurt timp după naștere și crescut de bunica maternă până în adolescență. Hughes a început să scrie atunci când, după moartea bunicii sale, s-a mutat cu mama lui în Cleveland. Atât Carl Sandburg, cât și Walt Whitman au fost surse de inspirație pentru poezia sa de început. De-a lungul vieții, a avut diverse slujbe pe perioade scurte, iar în 1925, cât lucra în restaurantul unui hotel, l-a cunoscut pe poetul american Vachel Lindsay, care l-a ajutat să devină cunoscut. Moare în 1967, iar casa lui din Harlem, New York, devine monument în 1981.
Negro vorbește despre râuri Am cunoscut râuri: Am cunoscut râuri de-o vârstă cu pământul, ce-au curs de dinaintea sângelui prin vene omenești. Sufletul meu și-a săpat albia adânc, precum un râu. M-am scăldat în Eufrat când zorii erau tineri. Mi-am ridicat coliba lângă Congo, și mi-a adus cu susurul lui somnul. Mi-am întins privirea peste Nil, și am înălțat piramidele deasupra lui. Am auzit cum Mississippi murmura cântări pe când Abe Lincoln cobora în New Orleans, și-am văzut cum apusul îi preschimbă-n aur sânul de noroi. Am cunoscut râuri: Râuri străvechi, întunecându-se. Sufletul meu și-a săpat albia adânc, precum un râu. Cântec pentru spălătoreasa Negro O tu, femeie care speli Cu brațele până la cot în clăbuci albi, Cu sufletul limpezit, Cu hainele limpezite – Am multe cântece să-ți cânt, oh – dacă Aș putea găsi cuvintele. Era-ntr-o după-amiază, iarna – să fi fost patru? șase? – când Te-am văzut storcând ultima cămașă în bucătăria Coniței White? Să fi fost ora patru? Șase? Nu-mi amintesc. Dar știu că era primăvară, șapte fix, în dimineața când mergeai cu o grămadă-n brațe să speli haine Și știu ca te-am văzut într-un vagon de metrou din New York după-amiaza târziu, când te-ntorceai acasă de la spălat haine. Da, te cunosc, spălătoreasă Și știu cum îți trimiți copiii la școală, la liceu și chiar la facultate. Știu cum muncești și îți ajuți bărbatul când vremurile-s grele. Știu cum îți ridici casa pornind de la o copaie și o numești acasă. Și cum ridici biserici din clăbucul alb în slujba Dumnezeului cel Sfânt. Și te-am auzit și cântând, spălătoreasă. Afară, în grădina din spatele curții, cântând sub meri și agățând pe sfori lungi haine albe în zori. Și te-am văzut într-o duminică de dimineață la biserică, cântând și lăudând pe cel Atotputernic, fiindcă într-o zi vei sta la dreapta Lui și vei uita C-ai fost vreodată o spălătoreasă. Și veșnic uitate or să fie atunci grămezile de rufe și durerile de spate. Da, te-am văzut cântând. Și pentru tine, O tu, femeie care spală și cântă, Pentru tine, femeie brunetă, măruntă Femeie neagră, puternică Sau cu pielea gălbuie, înaltă Cu brațele până la cot în clăbuci albi, Cu sufletul limpezit, Cu hainele limpezite – Pentru voi toate am multe cântece de scris Oh – dacă aș putea găsi cuvintele. Și eu Și eu cânt America. Sunt fratele mai întunecat. Atunci când sosesc oaspeții, Mă trimit să mănânc în bucătărie, Dar eu râd, Și mănânc bine, Cresc puternic. Mâine, Atunci când sosesc oaspeții Voi fi deja la masă. Nimeni nu o să îndrăznească Să-mi spună „Mergi și mănâncă în bucătărie” Atunci. Pe lângă asta, O să vadă cât de frumos sunt Și vor simți rușinea – Și eu sunt America. Blues-ul ostenit Ținând isonul sincopat, aproape moțăind Și balansându-se pe un refren molatic și tocit Am auzit un Negro mai devreme, Seara trecută, cum cânta pe Lenox Boulevard În luciul palid al luminii de petrol lampant S-a legănat a lene… S-a legănat alene… Pe sunetele alea de blues ostenit. Cu mâini de abanos pe fiecare clapă ivorie Făcea sărmanul pian să geamă-n melodie O Blues! Și legănându-se pe scaunul lui șubred, scund Cânta refrenul ăla zdrențăros și trist, ca un truver nebun. Blues dulce! Venind din sufletul unui om negru. O Blues! Într-un ton melancolic, într-un glas profund L-am auzit cântând, și vechiul pian gemând – „Pe nimeni n-am în toată lumea asta, Pe nimeni, doar pe mine să mă-ndemne Tre’ să-mi șterg supărarea de pe față Și să îmi pun necazurile-n cui o vreme”. Tronc, tronc, tronc – bate ritmul cu picioru’-n podea Un acord, două – și-apoi cântă mai departe așa „Blues-ul m-a ostenit Și nu pot fi mulțumit Blues-ul m-a ostenit Și nu pot fi mulțumit – Nu mai sunt fericit, nu Și-aș vrea să fi murit”. Târziu în noapte și-a cântat refrenu’-ntr-una Până când stelele s-au stins, și-apoi și luna, Iar cântărețul a tăcut și-a ațipit, lăsând pianul deoparte, Cu blues-ul încă răsunând în tâmple, mai departe. Și a dormit ne-ntors, ca un buștean – sau ca în moarte. Blues-ul băiatului sărac Când eram la mine acasă Răsăritu-mi părea aurit. Când eram la mine acasă Răsăritu-mi părea aurit. De când sunt aicea în Nord, toată Lumea asta rea s-a răcit. Știu c-am fost băiat bun, N-am făcut nimica greșit. Da, am fost un băiat bun, N-am făcut nimica greșit. Dar lumea asta te frânge Și drumu-i lung, nesfârșit. M-am îndrăgostit de o fată Care credeam că-i blândă, cuminte. Da, m-am îndrăgostit de o fată, Credeam că-i blândă și cuminte. M-a făcut să-mi pierd averea toată Și nu mi-a lăsat mult din minte. Ostenit, ostenit, Ostenit de devreme, din zori. Ostenit, ostenit Ostenit dis-de-dimineață. Așa-s de ostenit, vreau să mor Sau mama să nu-mi fi dat viață. Mama către fiu Ei bine fiule, am să ți-o zic: să știi că Pentru mine viața n-a fost chiar o scară de cristal Ba a avut belșugul ei de cuie strâmbe, Și de așchii, Și de scânduri rupte, Cotloane goale de podea, fără covor – Rabdă. Căci eu tot timpul Am urcat binișor și-o să tot sui Și o să-mi trag suflarea între etaje, Și o să trec cu grijă cotiturile Și uneori o să mai umblu și prin beznă, Pe-acolo unde nu a fost fărâmă de lumină. Așa că tu să nu dai înapoi, băiatul meu. Să nu te văd că faci măcar un pas în jos pe trepte, Fiindc-o să afli că așa e și mai greu. Să nu cumva să-mi cazi acum, Că eu încă mă urc, băiatul meu, Și-o să tot sui, măcar că Nici pentru mine n-a fost viața chiar o scară de cristal. Râul cel mare Drăguța mea – ea stă acolo peste apă Și n-am vâslă, nici barcă Da, peste râu – acolo stă iubita mea. Eu n-am vâsle, nici barcă Și nici nu știu prea bine înota Nici să plutesc în apă. Tu râule, râule mare Pus curmeziș între mine și ea. Râule, râule mare Curmeziș între mine și ea. Nu am știut niciodată Cât de largă e albia ta. Dar trebe’ să trec râul ăsta Și s-ajung la drăguță cumva. Da, tre’ să trec râul ăsta Să ajung cumva pân’ la ea – Fiindcă dacă nu-mi văd iubita Mă-ntind jos, poate moartea m-o lua. Scrisoare deschisă pentru Sud Vouă, muncitori albi ai Sudului Mineri, Fermieri, Mecanici, Morari, Vânzătoare, Feroviari, Servitori, Lucrători pe plantații, Arendași, SALUTĂRI! Sunt muncitorul negru, Ascultați: Dacă vrem ca pământul să ne aparțină, Și turnurile de birouri, și fabricile, și fiecare mină Din Harlan, Richmond, Gastonia, Atlanta, New Orleans; Ca uneltele puterii, și drumurile, și fiecare uzină Să ne aparțină: Trebuie să uităm cuvintele lui Booker T. „Despărțiți ca degetele.” Haideți să devenim în schimb, voi și cu mine, Un singur pumn, o mână care Ridicată în unire să zdrobească Vechile dogme moarte din trecut – Și să omoare minciunile despre culoare Care îi țin pe cei bogați pe tronurile lor, Iar pe noi ne împung, ne-mping spre ceasul de pontaj și plug Singuri, prostiți și neajutorați, și dezbinați – ca și acum – Rasă contra rasă, Pentru că unu’-i negru, Și altul alb la față. Noi, toți muncitorii, Să arătăm c-am învățat Noi lecții, și că am creat alt mod de viață Uniți cu toții într-un singur sindicat: Până când viitorul va fi curățat Și stins de-orice greșeală din trecut, Hai, împreună, să putem rosti: „Ești fratele meu, alb sau negru, Ești sora mea – acum – chiar în această zi!” Căci pentru mine a încetat marea migrație spre Nord. În locul ei: migrație înspre putere și vigoare – Tuskegee c-un steag nou pe turnurile sale! Pe fiecare stâlp al infamiei, un afiș ce strigă tare LIBERTATE – fiindcă voi, muncitori albi săraci, V-ați înlănțuit cu mine mâinile-n strânsoare. N-am știut că suntem frați, Dar acum știm! Și prin acea fraternitate Puterea s-o sporim! N-am știut ca suntem puternici Dar acum vedem, frate, Că în unire stă puterea noastră, În solidaritate. Fie ca ea să fie Forța care zdrobește ceasul de pontaj Și care ne va ridica din sărăcie Și ia-napoi terenurile, Ia fiecare uzină, Și turnurile de birouri, Ia fiecare unealtă, bancă, mină, Cale ferată, barcă, navă și baraj, Până când toate puterile de pe acest pământ Or să ne aparțină! Frate muncitor Alb – ia-mi mâna. Azi, Le suntem Oameni Oamenilor. Fie ca America să fie iar America Fie ca America să fie iar America. Să fie iarăși visul care-a fost odată. Să fie pionierul preriilor ce-și căuta O casă unde să-și găsească libertate. (America n-a fost America mea niciodată). Fie ca America să fie visul vizionarilor – Să fie țara mare și puternică a dragostei Ferită de intrigi regale și uneltirile tiranilor Unde oamenii nu-s striviți de cei ce suie peste ei. (America nu a fost asta pentru mine niciodată). Fie ca Libertatea-n țara mea să nu fie încununată Cu falșii lauri patriotici, ci de oportunități adevărate, Și viața oamenilor fie liberă, descătușată, Și între ei, ca-n aerul pe care-l respirăm, egalitate. (Căci pentru mine n-a fost niciodată libertate În „țara celor liberi”, nici egalitate). Spune, cine ești tu – cel care murmură în beznă acele Vorbe! Cine ești tu de îndrăznești să-ți târăști vălul peste stele? Sunt albul dezbinat și-atras în cursa unei sărăcii mizere, Un Negro care poartă cicatricile lăsate de sclavie-n piele. Sunt indianul alungat cu forța de pe pământul strămoșesc, Sunt imigrantul care se agață de speranța căutată – Și-n schimb găsește – câini mâncându-se-ntre ei – eternul plan prostesc În care cei slabi sunt zdrobiți de cei puternici înc-o dată. Sunt fermierul legat de pământu-nrobitor, Sunt muncitorul vândut de patroni mașinilor, sunt Negro-ul, servitorul vostru, al tuturor, Sunt – ticălos, înfometat, umil – acest întreg popor Înfometat și azi, cu toată promisiunea viselor Bătut chiar și-n ziua de azi – O, pionieri! Sunt omul care n-a putut să iasă niciodată la liman, Pe care-l dați la troc de-atâția ani: un muncitor mizer. Și totuși sunt cel care ne-a visat visul de căpătâi În Lumea Veche, când ne țineau regii sub călcâi, Care-a avut un vis așa puternic, curajos și sincer, Încât încă se mai aude îndrăzneala lui cântând În fiecare piatră, cărămidă, orice brazdă-ntoarsă Care a transformat această țară în America. Sunt omul care a navigat mări timpurii, pe Când căutam un loc pe care să-l fac casa mea – Sunt cel care-a lăsat Irlanda cu țărmul ei cernit În urmă, Anglia cu pajiști, Polonia cu câmpii, pe Care l-ați rupt din Africa cu caierul ei negru, și-a venit Să construiască o „țară a celor liberi”. Liberi? Cine a zis „cei liberi”? N-am fost eu? Sigur n-am fost noi oare? Milioanele care trăiesc din ajutoare? Milioanele culcate la pământ cu gloanțe când ne ridicăm? Milioanele care nu primesc nicio plată? Pentru toate visele pe care le-am visat, Pentru toate cântecele pe care le-am cântat, Pentru toate speranțele de care ne-am agățat, Pentru toate steagurile pe care le-am atârnat Milioanele care nu primesc nicio plată – Decât iluzia visului, aproape moartă. O, fie ca America să fie iar America – Țara care n-a apucat să fie niciodată – Dar trebuie să fie până nu e prea târziu – țara unde fiecare om e liber. Țara mea – a săracului, a indianului, a Negro-ului, a imigrantului din Orientul Mijlociu – Care au făurit America, A căror credință și suferință, sânge și sudori, Ale căror mâini la forje, ale căror pluguri în ploi O să ne-aducă visul măreț înapoi. Sigur, puteți să mă chemați cu orice nume de ocară vreți – Oțelul celor drepți nu se pătează cu noroi, Iar de la cei ce trăiesc din viețile noastre, ca niște lipitori, Trebuie sa ne luăm țara înapoi, America! O, da, Spun asta simplu, cu tărie, Că pentru mine America nu a fost niciodată America, Și totuși încă pot jura – America o să fie! Din năruirea și ruina morții aduse de gangsteri, Din putregaiul șpăgii, siluire, subterfugii și minciuni, Noi – oamenii, poporul – vom răscumpăra Pământurile, râurile, minele și uzinele noastre. Munții și câmpia care nu își găsește marginea – Totul, tot cuprinsul verde al acestor state – Și o să făurim din nou America! Harlem Ce se întâmplă cu un vis întârziat? Se usucă poate Ca o stafidă-n soare? Sau fierbe cum fac rănile umflate – Și curge ca puroiul? Oare Pute ca o halcă de carne putrezită? Sau prinde ca un dulce însiropat Crustă de zahăr, îndulcită? Sau poate doar atârnă ca o Greutate mare care-mpovărează. Sau poate explodează? Dragoste frățească O mică scrisoare către cetățenii albi din Sud În rând cu ce spun oamenii mei din Montgomery, În rând cu ce predică despre duhul dragostei, Când îmi întind mâna spre voi, o veți primi Sau o veți reteza, lăsând un ciot deasupra ei? Dac-aș găsi putere-n inimă cu-adevărat Să vă iubesc, și-aș crede asta pentru tine, Dacă aș spune „Frate, te-am iertat” Mă-ntreb, oare-ar mai face acum vreun bine? Așa mult timp, prea mult – voi m-ați chemat Cu nume de ocară, m-ați împins și scufundat – Și-am înotat cu capu-adânc sub apă Unde-ați fi vrut să stau până ce mă voi fi-necat. Dar n-am făcut-o! Încă înot! Și sunteți furioși acum Că nu mai vreau să merg dosit în spate de autobuze Și când răspund că „O să vă iubesc oricum”, Cu toate astea, faceți nazuri și strâmbați din buze. Așa că ascultați-mă acum, voi oameni albi! În rând cu ce-a spus reverendul King, acolo în Montgomery – Și fiindcă Biblia îmi poruncește să o fac – Vă voi iubi – da, o s-o fac! Sau PAC! Traducere de Florentin Popa
Volume publicate [selecție]:
- 1926 The Weary Blues
- 1930 Not Without Laughter
- 1931 The Negro Mother and Other Dramatic Recitations
- 1932 The Dream Keeper and Other Poems
- 1934 The Ways of White Folks
- 1938 A New Song
- 1949 One-Way Ticket
- 1951 Montage of a Dream Deferred
- 1952 Laughing to Keep from Crying
- 1954 Famous American Negroes
- 1963 Something in Common and Other Stories