Kenneth Koch

Circul

1. 
Va trebui să plecăm, spuseră fetele de la circ
Și să nu ne mai întoarcem niciodată. Nu e public destul
În orășelul acesta. Sub cerul albastru, întunecat,
Trăsurile cele mari așteptau să le ducă spre numerele lor.
Lumina a sfîrîit peste deal, unde vagoanele circului se estompaseră.
Fetele de la circ transpirau pe sub costume,
Dar atunci, cu portocaliul lipit strîns pe corp, una vorbi cu
Ochi albaștri, era tînără și drăguță, blondă, 
Cu ochi luminoși, și vorbea cu gura larg deschisă cînd a strănutat.
Puțin în spatele celorlalte fete care așteptau aliniate
Să facă scheme pe frînghie, sau să coboare rotindu-se cu dinții ei aliniați,
Și spuse că circul s-ar putea să plece – și afișe roșii
Lipite pe dinafara vagonului, începuse să 
Plouă – spuse că s-ar putea să plece dar nu inima ei n-ar putea pleca niciodată
Nu numai acel oraș dar nici din oricare altul în care fuseseră, riscîndu-și viețile,
Și că-n fiecare loc prin care-au trecut ar trebui să existe un petic cu
Rozmarin albastru, în oraș. Dar au rîs și i-au zis Blonda
Sentimentală, și a rîs și ea, și toate, fetele de la circ, agățate
Una de alta ca vagoanele de circ se grăbiră prin noapte.

2.
În următorul vagon, cel dinaintea vagonului lor, vagonul următor
Era cel al elefanților. O trompă gri tîrîtă pe podea...

3.
Piticul Orville tropăia întruna. Paul Omul Separat
făcu un salt înainte. Ploua și iar ploua. Unii oameni din orașele
Prin care au trecut stau acum în spatele ferestrelor groase
De sticlă, vorbesc despre copiii lor și beau sirop de ciocolată.

4.
Iepurele Minnie își atinse mitraliera.
Strălucitoarea zi a fost aurie.
Îndreptă imensul ac de pin spre vulpi
Gîndindu-se Acum nu-mi vor mai răni tribul niciodată.

5.
Vagoanele de circ s-au oprit în timpul nopții
Pentru optsprezece minute într-un mic oraș numit Rosebud, Nebraska.
Era după cină era după ora de culcare era după grețuri era
După cantină. Fetele au ieșit și s-au atins una pe cealaltă și au rîs
Și abia au apucat să respire puțin aerul proaspăt al nopții
Înainte ca nelegiuita procesiune s-o ia din loc pe șoseaua purpurie.

6.
Cu cîtă pompă și cu cît fast sosi în zori circul portocaliu și roșu!
Era epuizat, mașini și vagoane, și s-a întins și s-a mișcat
Puțin în față, ca o vulpe. Iepurele Minnie trase un glonț micuț de lînă înspre el,
Și abia atunci omul cu elefanții apăru în fața ușii lui în soare și rămase nemișcat. 

7.
Maestrul de circ cel sforăit se trezește, ia în seama lui aranjarea circului.
Curînd marele cort plutește deasupra. Păsări cîntă pe cort.
Fetele de la paradă și fetele-statuie și fetele de trapez
Își acoperă trupurile tinere cu vopsea fosforescentă.
Unele din fetele de la circ sînt femei mai în vîrstă, dar fiecare e frumoasă.  
Stau la intrarea cortului, așteptîndu-și indicațiile.
Albastru ca cerul, intră dresorul de lei și cel roșu cu girafele.
Sînt neînfricați și melancolici, și privesc fetele.
Unele din fetele de la circ simt un fel de dorință dulce și fierbinte în trupuri.
Dar acum e timpul pentru elefanți!
Încet giganticele bestii mărșăluiesc înăuntru. Unele din picioarele lor sînt acoperite cu valuri 
albastre de papier-mâché.
Unul are un ochi roșu. Omul cu elefanții e pe culmile fericirii.
Vorbește, năucit, cu oricare din oamenii circului pe lîngă care trece,
Nu știe ce spune, nu-i pasă – 
Elefanții lui sînt pe scenă! Pășesc în inelul cu nisip...

8.
Deodată în cortul circului se aude un țipăt puternic!
E Aileen, artista de la trapez, s-a prăbușit în praf și mizerie
De la înălțimea aia! Trebuie să fie moartă. Brancardierii se grăbesc,
Văd forma iubită înfășurată într-o plasă aspră roșie și albă și portocalie,
Și văd că nu mai respiră.
Doctorul circului iese din cort, aleargă să o îngrijească pe Aileen.
Trece printre vagoane și traversează podeaua prăfuită din dreptul intrării, și vine
Unde e ea, acum a început din nou să miște, n-a murit,
Dar doctorul îi spune că nu știe dacă va mai putea vreodată să-și facă numărul la trapez,
Și vede frumoasa formă portocalie și roșie și albă zguduită de un suspin,
Și pune mîna pe fruntea ei și îi spune că trebuie să stea nemișcată.

9.
Fetele de la circ formează un cortegiu, stau în șir în lumina galbenă și albă.
„Ce înseamnă moartea la circ? Depinde dacă este primăvară.
Dacă da, mon père, dacă elefanții sînt acolo, nu sîntem cu totul pierduți.
Ah cum rîde la degradare parfumul dulce și puternic al bestiilor!
Degradare! Degradare! Sîntem ca părțile unui caleidoscop,
Dar simțim astfel de lucruri! mai întinse decît plajele și
Mai ruginite decît harpoanele.” După ce-a terminat de vorbit, circarul s-a așezat.

10.
Iepurele Minnie a simțit cum sîngele părăsește corpul ei micuț 
În timp ce s-a așezat în zăpadă, portocalie și roșie și albă,
Un desen frumos. Cîinele latră, limba îi atîrnă, se uită spre cer.
E alb. Maestrul sosește. Rîde. O ridică pe Iepurele Minnie
Și o leagă de-o creangă de pin, și pleacă.

11.
În curînd din pădure a apărut bondarul cel inimos.
A văzut conturul alb pe creangă. „Ca bobocii de trandafir cînd ai treisprezece,” 
  zise Elmer.
Iris a observat că nu avea nimic pe cap.
„Trebuie să fii politicos cînd vine mama,” spuse ea.
Cerul s-a făcut tot mai gri, apoi a început să ningă.
Cei doi copii s-au îngrămădit unul în altul. Elmer deschise gura și lăsă zăpada 
  să intre. Iris 
a simțit căldură și fericire.

12.
Bang! se auzi pliciul de muște. Domnul Watkins, directorul circului, privi 
  prin cameră.
„La naiba, la naiba cu muștele astea!” zise el. Domnul Loftus, secretarul circului, 
  se holbă la 
măruntaiele muștei pe care tocmai ce le-a expus.
Doctorul circului s-a așezat lîngă lac. În mînă ținea o servietă neagră.
O pală de vînt a încrețit suprafața lacului și a clătinat ușor bărcile.
Pești roșii și verzi înotau pe sub apă. 
Doctorul intră în cantină și se așeză. Nu, zise el, nu vrea să mănînce nimic.
Atunci vîntul moale de vară a suflat prin copacii verde crud.
Cum cobori la docuri
Cum cobori la docuri
Unde totul e plăcut și tinde
Noaptea
Spre sunetul canoelor
Am plantat un arțar
Și în fiecare noapte
Am observat de sub el cosmosul
Cum cobori la docuri.
Doamne drăguțe, ascultați ce vă spun.
Docul e făcut din lemn
Arțarul nu e făcut din lemn
E lemn
De la el vine lemnul
La fel cum muzica vine de la mine
Și de la mandolina asta pe care-am făcut-o
Din arțar.
Domni invidioși, observați cum
Lemnul vine de la arțar
Apoi plănuiți-vă dragostea
Așa încît să pară
Că vine de unde
Totul e dragoste și totuși ceva în plus
Primăvară albă flori și ramuri înfrunzite
Domni invidioși.
Valuri mici și arogante
Ce izbiți în docuri
Pentru voi am compus acest chanson
Pentru voi și acel albastru întins și întunecat.

(Din volumul Thank You and Other Poems, 1962)


Circul

Mi-aduc aminte cînd am scris Circul
Trăiam în Paris, sau mai degrabă trăiam cu tine în Paris,
Janice, Frank era în viață, Muzeul Whitney
Să fi rămas tot pe strada 8, sau să fi rămas altceva?
Fernand Léger locuia în clădirea noastră
Bine nu era chiar clădirea noastră era clădirea în care stăteam
Chiar lîngă o trupă de la Grand Guinol care făcea mult zgomot.
Așa că într-o zi am strigat printr-o gaură din peretele
Apartamentului nostru nu știu de ce era o gaură acolo
Gura! Și vocea s-a întors la mine spunînd ceva 
Nu știu ce. Odată cred că l-am văzut pe Léger ieșind
Din clădire. Stanley Kunitz a venit la cină. Am scris Circul
În două etape, prima dată cea mai mare parte din prima strofă;
În toamna aia am scris și un libret de operă care se numea Louisa sau Matilda.
Jean-Claude a venit la cină. A zis (despre sos)
Ar trebui să meargă cu ceva dar nu cu astea (stridii).
Cred că atunci scrisesem deja Circul.
O parte din inspirație mi-a venit cînd mă plimbam într-o noapte spre poștă
Și cînd m-am întors, iritat c-a trebuit să mă duc,
Am scris o bucată zdravănă
Am uitat pentru ce mersesem acolo
Tu erai înapoi în apartament ce cocină nouă de fapt cred
Ne plăcea cu părul tău și scrierile tale și tigăile
Zdrăngănind prin bugătărie și am scris Circul
Era o noapte de vară ba nu era toamnă vară acum cînd
Îmi aduc aminte amurgul acela negru spre poștă dar fără toamnă
Și-am scris multe alte poeme atunci dar Circul a fost cel mai bun
Poate nu de departe cel mai bun Geografie a fost și el reușit
Și poemele cu Aeroplanul Betty (inspirate de tine) dar Circul a fost cel mai bun.

Uneori mi se pare că eu chiar sînt persoana
Care a făcut asta, care a scris acele lucruri, inclusiv poemul Circul,
Dar alteori pe de altă parte nu. 
Sînt atît de mulți factori care ne-atrag atenția!
În fiecare secundă fericirea altora, sănătatea celor pe care îi cunoaștem și a noastră!
Și milioane și milioane de oameni pe care nu-i știi și situația lor la care să te gîndești
Așa că pare ciudat c-am găsit vreme să scriu Circul
Și chiar mi-am petrecut două seri cu asta, și că găsesc acum timp
Să-mi amintesc c-am făcut-o, să-mi amintesc de tine și de mine și să scriu poemul ăsta
În Circul, la început,
Fetele de la circ se grăbesc în noapte
Prin vagoanele de circ și lalele și alte flori vor fi primite
De multă vreme poemul ăsta vrea să continue de capul lui
Undeva într-o pictură care nu vrea să redea cum a fost scris Circul.

Noel Lee era în Paris atunci dar de obicei era plecat
În Germania sau Danemarca susținînd un concert
Parte dintr-o activitate nesfîrșită
Care era fie cariera lui fie fericirea lui fie o combinație între amîndouă
Fie niciuna îmi amintesc cum privea cu ochii săi negri era agitat
În preajma mea poate din cauza zilelor noastre de la Harvard.

E de înțeles să fii agitat în preajma oricui!

Ce simplu și ușor poate să înțeleagă cineva iubirea prietenilor
Cînd e singur cînd stăpînește sindromul timp spațiu
Dacă ăsta e cuvîntul potrivit ceea ce nu cred dar cum de același cineva devine 
  cînd e cu ei 
împreună așa agitat?
Unul singur nu înseamnă mereu dar ce eram atunci și ce sînt acum și încerc 
  să creez
Dacă a crea e cuvîntul
Din această combinație de experiență și singurătate
Și cine ești tu să-mi spui că e sau nu un poem (nu tu)? Vino totuși cu mine
În acele nopți în care scriam Circul.
Îți place poemul acela? l-ai citit? E în cartea mea Mulțumesc
Care tocmai a fost reeditată la Grove. Mă întreb cît o să trăiesc
Și cum va fi restul vieții vreau să spun restul vieții mele.
John Cage m-a întrebat în altă noapte Cîți ani ai? și i-am răspuns 
  patruzeci și șase
(Între timp am patruzeci și șapte) a spus
O asta e o vîrstă grozavă așa îmi amintesc.
John Cage mi-a spus odată că nu cere mult pentru cursul de identificat ciuperci 
  (de la New
School)
Pentru că nu vrea să facă profit de pe urma naturii.

O luase înaintea timpurilor lui eu eram în urma timpurilor mele amîndoi eram 
  exact
La timp mergi în fața clasei și „timpul e un rîu”
Nu arată ca un rîu pentru mine pare ca un plan fără formă
Zilele trec și nimic nu e hotărît încă despre
Ce e de făcut pînă cînd știi că nici nu va fi vreodată și atunci spui „timp”
Dar de fapt nici nu-ți mai pasă de el
Timpul înseamnă ceva cînd ai cea mai mare parte a ta înainte
Cum eram eu în Aix-en-Provence cu trei ani înainte să scriu Circul
În anul acela am scris Cărămizi și Marea Cale Ploioasă peste Atlantic
Simțeam că timpul mă acoperă ca o pătură moale și fără sfîrșit
Puteam să merg să dorm pentru totdeauna și să mă trezesc și să fiu tot în ea
Dar am pus deoparte în secret partea din mine care se schimba singură
La fel ca Noel Lee eram interesat de carieră
Și încă sînt dar acum e ca un oraș din care nu vreau să plec
Nu ca un turn în care mă urc împreună cu adversari nemiloși.

Nu spuneam niciodată de prietenii mei în poeme cînd am scris Circul
Deși au însemnat mai mult decît aproape orice altceva pentru mine
Simt că de ceva timp asta s-a mai atenuat  
Așa că aduc vorba de ei poate asta mi-i va aduce înapoi
Poate nu pe ei dar ce simțeam pentru ei
John Ashbery Jane Freilicher Larry Rivers Frank O’Hara
Pînă și numele lor mă fac să plîng
La fel ca noaptea trecută cînd am văzut-o pe Polly
E frumos în orice moment dar paradoxul e să pleci
Ca simți asta cînd te-ai întors soarele apusese deja
Și oamenii erau mai fericiți asta sau au plecat acasă împreună
Și ai rămas singur obișnuiește-te siguranța ta e ca soarele
Cîtă vreme o ai dar altfel absența ei e o noapte neagră și înghețată. Am venit 
  acasă

Și am scris Circul în noaptea aceea, Janice. N-am venit să vorbim
Să-mi pun mîna în jurul tău și să te întreb dacă vrei să ne plimbăm
Sau să mergem la Cirque Medrano deși despre asta scriam poeme
Și despre asta scriu și acum, și acum sînt singur

Și ăsta nu e un poem așa bun ca Circul
Și mă întreb dacă va urma unul bun printre ele toate la fel.

(Din vol. The Art of Love, 1975)


Pentru Marijuana

Îmi amintesc 
Un moment minunat, cînd te-am fumat
Stăteam în fața unui foc
Într-un șemineu și eram înebunit după o femeie
Un nou om (adică apărut recent în viața mea)
Atît de înebunit încît ca să arăt cît eram de tare, cît era de tare,
Eram nepregătit, era, mi-am aruncat ochelarii
În foc. Cînd am mers să mă uit după ei,
După ceva timp, nu mai erau acolo și eu eram fericit
Mai fericit decît fusesem vreodată. Dacă mi-ai putea da genul ăsta de licăriri
Toată viața cu siguranță aș fi un spărtălău dar mie îmi place și
Să mă trezesc dimineața proaspăt și în putere
Și să scriu poeme cu ochelarii puși – 
Fără ei, nu pot să văd.
Așa că nu-s sigur ce ar trebui să fii pentru mine,
Marijuana, în zilele ce urmează să vină – 
O simplă amintire? Îmi pot aminti sfîrîitul
Și gîtul uscat senzațiile sunt prezente – 
Nu știu dacă asta e de-ajuns – poate din cînd în cînd
Puțin timp cu tine, în numele poftei, sau iubirii,
Și din cînd în cînd poeziei proaste (cred) – dar nu știi niciodată, nu-i așa?
În orice caz, îți mulțumesc pentru chestia aia cu aruncatul,
Pentru aripa de vultur, depărtată de ciocul meu obișnuit.
Pentru Trecut
În fiecare microsecundă a prezentului ești aici
Nu pare corect că ești
Dar corectitudinea nu-i unul din principiile tale
Și în spatele umerilor mei începi să fluturi
O mantie sau o pătură și dacă mă opresc și alerg la mașină
Nu contează, tu ești tot aici.
Gonind de-a lungul tău, mă întreb, ce te-ar putea anula?
La toate petrecerile tale cineva întotdeauna moare.
De îndată ce adormim ne iei mîncarea
Și ne fumezi țigările, iar apoi, c-o față leneșă,
Ne trezești și spui „Continuați, ziua asta e a voastră. Eu o să iau o pauză,
O pauză de-o zi.” Dar minți.
Nu te poți ajuta singur dar nici noi nu putem.
Împreună, trecut măreț, dominăm lumea.

(Din vol. New Adresses, 2000)


Munte

Nicio mișcare nu văd pe nimeni
Și știu că nu e o păcăleală
Chiar nu se mișcă nimic acolo
Și nici oameni nu sînt. Este vîrful cel mai înalt
Unde, așa cum nu-i neobișnuit,
E zăpadă, așternută ca părul pe capul cuiva care a albit
Pieptănată în lateral și-n spate și-n față încît să acopere cît de poate
De mult din vîrf, zăpada se subțiază, e septembrie
Și deși peste cîteva luni va mai veni un rînd
Probabil, deși asta n-o ȘTIE nimeni (și deci nici noi)
Dar pînă acum în fiecare an s-a întîmplat prin noiembrie
Mai puțin într-unul singur despre care se știe, o mie nouă sute douăzeci și trei
Cînd vîrful a rămas tot mai dezgolit pînă pe cincisprezece decembrie
Cînd într-un final a nins și a nins
Îmi place mult să văd acest munte ca un șoarece 
Prins de coada altui șoarece, și a altuia și a altuia
Într-o liniște montană totală 
Nu ai cum să urci pînă acolo, și nici n-ai cum să stai.
E de nelocuit. Niciun drum și nici posibilitatea
Unuia. N-ai nicio istorie,
așa-i, vîrf de munte? Asta nu face din tine nici un mister
Nici o persoană plictisitoare și cu siguranță nu ești vreun motel pentru tiriști.
Nicio industrie nu te poate exploata
Niciun dezvoltator nu te poate împărți în parcele și loturi
Nicio femeie sclipitoare și tulburată nu-ți poate înoda inima.
N-o să pot niciodată să-mi aduc viața în vreuna din petele acelea
Pe care le-ai lăsat dezgolite. N-am cum să fiu acolo
Dar sînt mișcat.
Un Nor Mare În Formă de Față de Clovn
Pur și simplu erai în trecere pe-acolo
Practic, fără să te observe cineva.
Erai într-o formă bună, pentru un nor,
Poate cu alte cîteva minute în plus de existență.
Vorbeai, sau așa părea,
Cu gura căscată, unui
Alt nor în formă de înger care o luase înainte.

(Din vol. A Possible World, 2002)

Traducere din limba engleză de Radu Nițescu