Jean Toomer

Karintha

Are pielea ca amurgul în zarea din est
Oh, n-o poți vedea, Oh, n-o poți vedea,
Are pielea ca amurgul în zarea din est
... Când soarele apune.

Bărbații au dorit-o dintotdeauna pe această Karintha, chiar de copilă, Karintha, întruchipare a frumuseții, perfectă ca amurgul când soarele apune. Bătrânii o făceau huța-huța pe genunchii lor. Tinerii dansau cu ea la chefuri și nu cu prietenele lor mature. Să ne dea Dumnezeu tinerețe, se rugau bătrânii pe ascuns. Băieții numărau zilele ca ea să crească și să li se alăture la masă. Interesul masculului, ce-și dorește ca ceva care crește să se coacă prea devreme, nu avea să însemne nimic bun pentru ea.
La doisprezece ani, Karintha era o scânteie sălbatică care-i învăța pe ceilalți cum să trăiască. La apus, când nu era nici urmă de vânt, iar fumul pinilor de la fabrica de cherestea cuprindea pământul, încețoșând priveliștea la mai puțin de un metru în față, ivirea ei bruscă era o pată de culoare, ca o pasăre neagră ce strălucește în lumină. Alături de copiii ce se auzeau în depărtare, zbenguindu-și tălpile în praful de cinci centimetri. Alergarea Karinthei era ca un bâzâit. Suna ca praful roșu care conturează o spirală pe drum uneori. La amurg, odată cu amorțeala care se așternea la închiderea fabricii de cherestea, înainte ca femeile să-și înceapă cântecele ce prevesteau cina, vocea ei, pițigăiată, stridentă, îi făcea pe oameni să asurzească. Dar nimeni nu se gândise vreodată să o oprească. Dădea cu pietre după vaci, își bătea câinele, se lupta cu ceilalți copii... Chiar și pastorul, care o prinsese făcând rele, își spusese lui însuși că era adorabil de inocentă, ca o floare de bumbac în noiembrie. Deja începuseră să circule zvonuri despre ea. Casele din Georgia au de cele mai multe ori două camere. Într-una gătești și mănânci, în cealaltă dormi, iar acolo continuă iubirea. Karintha își văzuse sau auzise sau poate își simțise părinții făcând dragoste. Era imposibil să nu îți imiți părinții, era o regulă nescrisă, lăsată de la Dumnezeu. Se juca de-a „casa” cu un băiețel căruia nu îi era frică să-i facă poftele. Așa au început toate. Bătrânii nu mai puteau face huța-huța cu ea pe genunchi. Dar tinerii numărau tot mai repede.

Are pielea ca amurgul.
Oh, n-o poți vedea
Are pielea ca amurgul
Când soarele apune.

Karintha este femeie. Întruchipare a frumuseții, perfectă ca amurgul când soarele apune. A fost căsătorită de câteva ori. Bătrânii îi amintesc că în urmă cu câțiva ani făceau huța-huța cu ea pe genunchi. Karintha zâmbește și le face pe plac când are chef. Îi disprețuiește. Karintha este femeie. Tinerii se zbat să facă bani pentru ea. Tinerii se duc în orașe mari și aleargă pe drumuri. Tinerii merg la facultate. Toți vor să-i aducă bani. Aceștia sunt tinerii care crezuseră că nu aveau decât să numere clipele. Dar Karintha este femeie și are un copil. Un copil i-a ieșit din burtă pe un pat de ace de pin în pădure. Acele de pin sunt moi și dulci. Sunt elastice ca niște piciorușe de iepure. În apropiere se afla o fabrică de cherestea. Mocneau grămezile piramidale de rumeguș. Durează un an să ardă pe deplin. Între timp, fumul se ghemuiește și atârnă ca niște arătări stranii pe lângă copaci, se ghemuiește și se împrăștie de-a lungul văii... La câteva săptămâni după ce Karintha s-a întors acasă, fumul era atât de intens încât îl simțeai în apă. Cineva a compus un cântec:

Fumul e pe dealuri. Ridică-te.
Fumul e pe dealuri, Oh, ridică-te
Și înalță-mi sufletul la Iisus. 

Karintha este femeie. Bărbații nu știu că sufletul ei a fost ceva în creștere, care s-a copt prea devreme. Ei îi vor aduce bani; își vor da viața ca să-i obțină... La douăzeci de ani, Karintha, întruchipare a frumuseții, perfectă ca amurgul la apus de soare. Karintha...

Are pielea ca amurgul în zarea din est
Oh, n-o poți vedea, Oh, n-o poți vedea,
Are pielea ca amurgul în zarea din est... 
Când soarele apune.
Apune...


Becky

Becky a fost femeia albă cu doi fii Negro. Ea a murit; ei au plecat. Pinii șoptesc către Iisus. Pagini din Biblie flutură într-un foșnet lipsit de sens pe movila ei. 
  Becky avea un fiu Negro. Cine i-l făcuse? La dracu’ cu niggerul ăsta de doi bani, spuneau albii. Ea nu răspundea. Haide, pentru numele lui Dumnezeu, muiere nebună, albă, lipsită de rușine, spuneau albii. Până atunci avusese ochii adânciți, gâtul cleios, sânii căzuți. Vorbele lor au umplut-o, ca pe un balon care se înalță – apoi ea s-a spart. Gura i s-a strâmbat, făcându-i ochii să pară aspri, goi, holbați... Cine i-l făcuse? Nigger josnic fără stimă de sine, spuneau albii. Ea nu răspundea. Bietele catolice bietele femei albe nebune, spuneau albii. Oameni albi și negri i-au construit baraca, i-au hrănit pe ea și pe copilul ei ce creștea, s-au rugat în secret la Dumnezeul care îi dăduse o cruce de purtat și o alungase. 
  Când s-a născut primul, albii au zis că nu mai vor să aibă de-a face cu ea. Iar negrii li s-au alăturat pentru a o alunga... Pinii îi șopteau lui Iisus. Șeful de la calea ferată a zis să nu spună că zisese el, dar dacă voia, putea trăi pe fâșia îngustă de pământ dintre calea ferată și drum. John Stone, care deținea cheresteaua și cărămida, l-ar fi împușcat pe cel care a zis că el îi dădea chestii lui Lonnie Deacon, care noaptea le lua și construia baraca. O singură încăpere pe pământul gol... Oh, înalță-te la Iisus... pe un șemineu ce se-nclină...
  Câte șase trenuri huruiau și zgâlțâiau zi și noapte pământul de sub baraca ei. Forduri și căruțe trase de cai și de măgari treceau încolo și-ncoace pe drum. Nimeni nu a văzut-o niciodată. Mecanicii și pasagerii care auziseră de ea îi aruncau hârtii și mâncare. Aruncau bucățele mototolite de hârtie, mâzgălite cu rugăciuni, în timp ce treceau pe lângă bucata ei de pământ nisipos, modelată sub formă de ochi. Împământenită între drum și calea ferată. Împinsă în sus de unde un Dumnezeu cu reflexe albăstrui o putea privi apatic. Oameni din oraș veneau cu schimbul, fără să știe, firește, unii de alții, să-i aducă porumb și carne și cartofi dulci. Chiar și tutun uneori... Oh, slavă ție Iisuse... Bătrâna David Georgia, ce măcina trestie și fierbea sirop, nu trecea nicicând pe acolo fără niște rășină de zahăr. Nimeni nu a văzut-o niciodată. Băiatul creștea și zburda prin împrejurimi. Când avea vreo cinci ani, după socotelile oamenilor, Hugh Jourdon l-a văzut cu un bebeluș în brațe. „Becky mai are un copil”, asta știa tot orașul. Dar n-a zis nimeni nimic, fiindcă oamenii care afirmă lucruri de soiul ăla își ziceau că dacă ar fi existat o Becky, acea Becky ar fi fost acum moartă.
  Cei doi băieți au crescut. Posaci și vicleni... Oh, pini, șoptiți-i lui Iisus; spuneți-i să vină și să-și apese buzele dulci de Iisus pe buzele și ochii lor... Părea că odată cu cei doi băieți mari, acolo nu mai era loc pentru Becky. Credincioșii se întrebau dacă murise într-adevăr, și dacă fusese îngropată. Nimeni nu avea curajul să-i întrebe. L-ar fi bătut și tăiat pe cel care spunea doar că locuiau la marginea drumului. Albi sau de culoare? Nu știa nimeni, cu atât mai mult ei înșiși. Rătăceau de la o slujbă la alta. Noi, care le alungaserăm mama din cauza lor, i-am putea lua la noi? Le-au răspuns oamenilor albi și negri împușcând doi bărbați și părăsind orașul. „Dracu’ să-i ia de albi; dracu’ să-i ia de niggeri”, au strigat când au plecat din oraș. Becky? Se înălța fumul din hornul ei; trebuia să fie acolo. Trenurile în trecere zgâlțâiau pământul. Pământul zgâlțâia hornul înclinat. Nu a observat nimeni. Au avut cu toții un sentiment sumbru când au văzut firul subțire de fum și au simțit tremurul pământului. Oamenii au început să-i ducă din nou mâncare. Au încetat curând fiindcă se temeau. Moartă, Becky ar fi fost o stafie, iar vie – aveai nevoie de ceva curaj chiar și să menționezi asta... Oh, pini, șoptiți-i lui Iisus...
  Era duminică. Congregația noastră fusese în vizită la Pulverton și ne întorceam acasă. Nu era nici urmă de vânt. Soarele de toamnă, clopotul de la biserica Ebenezer, apatic și greoi. Chiar și pinii erau nemișcați, lipicioși, ca mirosul unei mâncări ce te îngrețoșează. Înainte să ajungem la cotitura drumului, de unde am fi zărit baraca lui Becky, caii s-au oprit  înmărmuriți, și-au tras urechile înapoi și au nechezat agitați. La vreo patru sute de metri distanță, un fum slab se răsucea din hornul înclinat... Oh, pinilor, șoptiți-i lui Iisus... Mi s-a făcut pielea de găină deși nu era nici frig, nici vânt. Oamenii se holbau la baracă. Tâmplele ardeau și zvâcneau. Stranie eclipsă! Începea să îmi fie frică. Tocmai urma să trecem... Să urle pinii către Iisus!.. pământul tremura de la un tren fantomă ce șuiera în apropiere. Hornul a căzut în baracă. Bufnitura sa a fost ca un semnal găunos, declanșat cu mult timp în urmă. Eu și Barlo am fost smulși de pe scaunele noastre. Târâți spre ușa care se deschisese de una singură. Prin praf am văzut o movilă de cărămizi pe podea. Becky, dacă mai era acolo, se afla sub ele. Am crezut că aud un geamăt. Barlo, mormăind ceva, și-a aruncat Biblia pe grămadă. (Nimeni nu o atinsese vreodată). Cumva am ieșit de acolo. Trăsura mea era tot în drum. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e cum îl biciuiam cu furie pe bătrânul Dan. Nu-mi aduc aminte nimic altceva – asta până când am ajuns în oraș și oamenii s-au îmbulzit să audă ceea ce se întâmplase de fapt. 
  Becky a fost femeia albă cu doi fii Negro. Ea a murit; ei au plecat. Pinii șoptesc către Iisus. Pagini din Biblie flutură într-un foșnet lipsit de sens pe movila ei.


Buzele ei sunt sârmă de aramă

șoaptă de globuri galbene
licărind pe stâlpii de iluminat care se leagănă
ca băutorii de lichior contrafăcut în ceață

și lasă-ți răsuflarea umedă pe mine
ca mărgelele luminoase de pe globurile galbene

sună la centrala electrică
care izolează cablurile principale

(cuvintele ei urcă și coboară încetișor
prin coridoare-nrourate cu panouri publicitare)

apoi îndepărtează banda cu limba
și apasă-ți buzele de ale mele
până devin incandescente


Avey

Mult timp am privit-o doar ca pe una din ființele alea în fustă cu care băieții urăsc să se joace la o vârstă anume. Cum am ajuns să o iubesc, timid, și roșind pe ascuns, nu am idee. Dar sentimentele acestea s-au ivit într-o noapte, prima noapte în care Ned și-a purtat pantalonii lungi. Noi, băieții, ședeam pe bordură în fața unei clădiri cu apartamente unde intrase ea. Copacii tineri încă nu ieșiseră din ghivecele în care fuseseră plantați. Strada V era căptușită de ei. Când ne prindeau crampele și ne amorțeau picioarele de la frigul pietrelor, ne adunam în jurul unei cutii și o scrijeleam. Îmi place să cred că exista un scop ascuns în modul în care le hăcuiam cu cuțitele noastre. Îmi place să simt că ceva din adâncul meu le răspundea copacilor, copacilor tineri care nechezau ca niște mânzi nerăbdători să fie eliberați... În noaptea la care mă gândesc, așteptam să se stingă lumina de la ultimul etaj. Voiam să o vedem pe Avey părăsind apartamentul. În acea noapte ea a stat mai mult decât de obicei și ne-a dat șansa să ducem la bun sfârșit planurile privind modul în care urma să-l țintuim și să-l batem măr pe individul ăla de la ultimul etaj. Lui Ned în special i se pusese pata pe el. Era cât pe ce să arunce cu o cărămidă în geam când în sfârșit s-a stins lumina. Au trecut câteva minute. Apoi Avey, nepăsătoare de parcă și-ar fi vizitat bătrâna mătușă servitoare, a ieșit. Nu-mi amintesc ce purta, sau lucruri de soiul ăsta. Dar știu că m-am înfierbântat ca pavajele goale vara când Ned s-a umflat în pene: „Drace, pariez c-aș putea s-o am și eu, dacă voi niggerii mititei nu ați iscodi și înșfăca mereu totul”. Nu am ripostat. Nu obișnuiam să fac asta pe atunci. Stăteam pur și simplu acolo cu ceilalți și ceva ca un fitil ardea înăuntrul meu. Ea nu ne observase deloc, dar se unduia cu o delăsare și o lejeritate firești. Am hoinărit până la colț și am urmărit-o până și-a trântit ușa de la casă. Ned a repetat ceea ce spusese. Nu părea să-mi pese. În jurul vechii cutii de pâine Mush Head, a început discuția. „Să mor de înțeleg cum scapă basma curată”, a început Doc. Ned știa, desigur. Nu exista lucru pe care să nu-l știe în materie de femei. Se dilata de la nevoile emoționale ale fetelor. A spus că ele nu diferă prea mult de bărbați în privința asta. Și a încheiat cu o mărturisire solemnă: „Le face bine”. Niciunul dintre noi nu îl plăcea prea mult pe Ned. Vorbeam cu toții murdar; dar a fost modul în care a spus-o. Mai era și faptul că vreo doi dintre tovarăși aveau surori și îl prinseseră pe Ned jucându-se cu ele. Dar nu puteam contesta superioritatea înțelepciunii sale obscene. Bubs Sanborn, a cărui mamă se înțelegea bine cu mama lui Avey, auzise bătrânele stând de vorbă. „Mama lui Avey e sătulă de ea”, a zis el. Am luat-o ca pe ceva firesc și am început să presupunem ce urma să se întâmple. Unii ziceau că o să se mărite cu tipul ăla de la ultimul etaj. Ned zicea că asta e o minciună, fiindcă Avey avea să se căsătorească numai și numai cu el. Noi ne îndoiam de asta, dar am căzut de acord că avea să părăsească curând școala pentru a se căsători cu cineva. S-a spart gașca și m-am dus spre casă, imaginându-mi că sunt căsătorit.
  Nimic din ce făceam nu părea să schimbe indiferența cu care mă trata Avey. Jucam baschet, iar când nimeream coșul de departe aplauda și ea, mai tare decât ceilalți, mă gândeam eu. O întâlneam pe stradă și mă saluta exact la fel. Nu se străduia niciodată să-mi spună pe nume. În zilele când dădeam la burghiu, îmi domoleam vocea și ceream o sarcină dificilă când o zăream venind. Zâmbea apreciativ, dar era un zâmbet impersonal, niciodată pentru mine. Eram într-o excursie la Riverview, în vara când a părut că mă bagă pentru prima dată în seamă. Ne petrecuserăm ziua dându-ne pe carusele, pe căi ferate penoramice și traversând cascade. Înotaserăm și dansaserăm împreună. Nu înotam prea bine pe atunci. Ea nu știa să înoate. Am ținut-o la suprafață și i-am arătat cum să dea din picioare și să își miște brațele. Firește că nu a învățat într-o zi, dar mi-a mulțumit că îmi bătusem capul cu ea. Știam și să dansez cât de cât. Și observasem deja că dragostea poate lua naștere pe ringul de dans. Am dansat. Dar chiar dacă o țineam strâns în brațe, ea era departe, departe. Tipul ăla de la facultate care trăia la ultimul etaj era pe undeva strângând bani pentru anul următor. Mi-am imaginat că ea se gândea la el, dorindu-l. Ned era prin preajmă. I-a făcut poftele până i s-au terminat banii. Ea a ieșit cu alt tip. Ned s-a înfuriat. Rând pe rând banii băieților se terminau. Ea i-a părăsit. Iar ei s-au înfuriat. Toți în afară de mine. Bănuiesc că din cauza asta eram doar eu cu ea pe puntea de sus de la Jane Mosely în acea noapte, în timp ce ne dădeam aere pe Potomac, în drum spre casă. Luna strălucea. Aerul era dulce ca trifoiul. Și din când în când simțeam o adiere sărată, mireasma stătută a algelor marine. Nu din cauza minții mele am dat-o în ceva romantic. Ar fi trebuit să o iau în brațe în clipa în care ne-am îngrămădit pe barca aia veche de salvare. Am tărăgănat-o, visând. Ea m-a îmbrățișat. Și puteam să simt în atingerea ei că nu era dragostea dintre un bărbat și o femeie. Mă neliniștea. Mă mâhnea. Nu știam ce este, dar știam că nu o pot stăpâni. Și-a trecut degetele prin părul meu și mi-a sărutat fruntea. Mă mânca să-i străpung tandrețea cu pasiune. Voiam să mă ia în brațe cum știam că o face cu tipul de la facultate. Voiam să mă iubească pasional ca pe el. Am sărutat-o aprins. Apoi m-a așezat în poala ei de parcă eram un copil. Neajutorat. M-a iritat când a început să fredoneze un cântec de leagăn. Nu mă lăsa să plec. I-am vorbit. Știam al dracului de bine că eram mai priceput decât ea la asta. Ochii îi erau blânzi și încețoșați, curbele buzelor melancolice, iar zâmbetul ei părea îngăduitor cu remarcile mele irelevante. Am renunțat în cele din urmă și am lăsat-o să mă iubească în tăcere, în felul ei. Luna strălucea. Aerul era dulce ca trifoiul și din când în când simțeam o adiere sărată, mireasma stătută a algelor marine...
  Cealaltă dată când m-am apropiat de ea a fost vara următoare, la Harpers Ferry. Eram așezați pe o stâncă ieșită în afară, numită Săritura Îndrăgostitului. Se presupune că cineva a sărit de acolo. Râul are aproximativ 200 de metri adâncime. O cale ferată se-ntinde de-a lungul văii și se pierde din vedere acolo unde o parte din stâncă a fost spulberată pentru a-i face loc. Locomotivele din vale șuieră, ecourile lor sună ca niște oftaturi și suspine reiterate. Le asociez mereu cu muzica primitivă din sufletul lui Avey. Stăteam acolo ținându-ne de mână. Palmele ne erau moi și calde împreună. Degetele nu ne erau strâns împreunate. Ea nu își dorea asta. Nu mă lăsa să le răsucesc. Voiam să vorbim. Să îmi explice ce însemnam pentru ea. Avey era la fel de tăcută ca acei copaci ale căror vârfuri le disprețuim. Mereu fusese așa. Cu mine, cel puțin. Știam că dacă îmi doream cu adevărat, puteam să fac orice cu ea. Ca și când ai despuia un copac. Am sărutat-o. Chiar mi-am lăsat mâinile să-i cuprindă sânii. În timp ce făceam asta, mi-a căutat mâna și a ținut-o până mi-a revenit pulsul la normal. Seară de seară stăteam acolo. Am încercat să o fac să vorbească despre tipul de la facultate. Nu o făcea niciodată. Nu aveam o oră la care să trebuiască să mergem acasă. Nimeni din familia mea nu coborâse acolo. Cât despre a ei, o durea în cot. Bârfele generale nu puteau afirma ceva mai rău decât o făcuseră deja. Veranda internatului era de fiecare dată goală atunci când ne întorceam. Nu ne-a văzut nimeni intrând, deci era momentul ideal pentru scandal. Asta mă îngrijora puțin, fiindcă mă gândeam că ar putea să o împiedice pe Avey să obțină o slujbă la școală. Ei nu îi păsa. Terminase școala pedagogică. Îi puteau oferi un loc de muncă dacă voiau. Cu trecerea timpului, indiferența ei față de lucruri a început să mă agite; eu eram ambițios. Am plecat din Ferry mai repede ca ea. Mă duceam la facultate. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi displăcea mai tare, da, la dracu’, despre asta era vorba, lenevia ei crasă. Nepăsare stângace. O fată așa zdravănă nu avea nicio scuză pentru a privi viața cu atâta lejeritate. La dracu’! era ca o vacă. M-am convins că era o vacă când am remarcat un uger la un curs despre calitatea animalelor. Printre napii ăia vii, sau ce-or fi fost ei, am decis să o dau uitării. Timp de doi ani, am crezut că o făcusem. Când mă întorceam acasă vara, ea era plecată. Și înainte să se întoarcă, eu plecam. Nu ne-am scris niciodată; era prea al naibii de leneșă pentru asta. Dar ce cacealma am pus la punct ca s-o uit. Fetele de acest fel, sau cel puțin cele pe care le-am cunoscut, nu se pricep la asta: ele nu știu cum să iubească. Posedarea lor completă era ca o îmblânzire, comparativ cu momentele în care o țineam pe Avey de mână. Într-o zi am primit de la ea un bilet. Scrisul, am conchis, era neglijent. Scrisese pe o bucată ruptă de hârtie dintr-un caiet. Plicul avea un parfum slab de care îmi aduceam aminte. Un singur rând îmi spunea că își pierduse locul la școală și că pleca de acolo. M-am alinat gândindu-mă că rușinea nu afecta în vreun fel o persoană atât de nepăsătoare ca ea. Cu toate astea, în anul ăla am părăsit Wisconsin-ul definitiv. Părea că fusese dată uitării în Washington. L-am vânat pe Ned. Printre înjurături, am prins ceea ce credea despre ea. Era doar o curvă. Am văzut-o pe maică-sa pe stradă. Aceeași creatură bătrână, parazită, cu mers de curcan, pe care o știam dintotdeauna. 
  Poate că trecuseră cinci ani. Vânarea unei slujbe și una și alta îmi răniseră vanitatea, așa că puteam admite asta. Mă simțeam bătrân. Am crezut că am ajuns să o cunosc pe Avey și adevărata mea relație cu ea. Voiam să o văd. Mi se spusese că era la New York. Cum eram falit, am hoinărit și am vagabondat până acolo. M-am angajat pe un șantier naval și mă plimbam pe străzi noaptea, sperând să o întâlnesc. Dând greș cu asta, am pus deoparte destul cât să-mi plătesc biletul spre casă. Într-o seară de început de iunie, când amurgul e încântător spre est, am văzut-o pe Avey, nepăsătoare ca întotdeauna, rezemată de brațul unui bărbat, plimbându-se pe sub luminile de curând aprinse ale arcului de pe strada U. Aproape trecuse de mine când m-a recunoscut. Nu a părut surprinsă. Avea ochii puțin căzuți. De fapt, erau încă mari și adormiți, și frumoși. Aproape concluzionasem – indiferenți. „Arăți mai bătrân”, mi-a spus ea. Am vrut să o conving că eram, așa că am rugat-o să facem o plimbare. Bărbatul cu care era, pe care nu se deranjase să mi-l prezinte, a chemat la o încuviințare din partea ei un taxi și a plecat. Asta mi-a dat o idee despre lucrurile cu care era obișnuită. Rochia ei era făcută dintr-un material fin, scump. I-am sugerat să mergem prin parc, iar apoi am adăugat că iarba ar putea să-i păteze fusta. Lasă să se păteze, a zis ea, fiindcă mai sunt destule de unde am luat-o. 
  Am un loc în Soldier’s Home, unde mă duc de fiecare dată când caut frumusețea simplă a unui alt suflet. Măcăleandrii răsar în jurul gazonului întreaga zi. Își lasă amprentele în iarbă. Îmi imaginez că noaptea iarba miroase dulce și proaspăt datorită lor. Terenul se află pe o ridicătură. Mai jos, se vede Washingtonul. Lumina lui se răspândește ca o roșeață pe cerul întunecat. Pe cerul catifelat, la amurg, din Washington. Iar când bate vântul din Sud, țărâna tărâmurilor mele natale cade ca o ploaie rodnică pe străzile înclinate ale orașului. Peste dealul meu din Soldier’s Home. Îl cunosc pe polițistul care supraveghează locurile astea noaptea. Când merg acolo singur, îi vorbesc. Îi spun că mă duc acolo pentru a afla adevărul îngropat în inimile oamenilor. Îi spun că nu vin cu o fată să facem lucrul pe care el e plătit să-l împiedice. Îl privesc adânc în ochi când spun lucrurile astea, iar el mă crede. Vine lângă mine ca să vadă cine stă pe iarbă. Îl salut. Mă salută și el și pleacă, căutând alte pete negre pe pajiște. Am mers cu Avey acolo. O trupă intona un marș într-una din clădirile din depărtare. Îmi doream să se oprească. Muzica lor era ca o lingură de tinichea în gura cuiva. Îmi doream ca Howard Glee Club să cânte Deep River pe drum. Să cânte „Deep River, Deep River”, pe drum... În afară de primele remarci, Avey tăcuse. Am început să fredonez o melodie folk. Și-a strecurat palma în a mea. Și-a sprijinit capul cât de bine a putut de brațul meu. Mi-a sărutat mâna în timp ce asculta, sau așa credeam eu, ceea ce aveam de spus. Am recapitulat lucrurile prin care trecusem până în momentul prezent, faza în care o puteam înțelege. Am descris natura și temperamentul ei. I-am spus câtă nevoie aveau de o viață mai amplă pentru a fi exprimate. Cât de incapabil era orașul Washington să îi înțeleagă acea nevoie. Cum nu o putea mulțumi. Am subliniat că în absența unor mijloace adecvate, emoțiile ei se revărsaseră pe căi care le disipaseră. Am vorbit, frumos după mine, despre arta care ar putea lua naștere, o artă care le-ar deschide calea unor femei ca ea. I-am cerut să spere, să-și construiască o viață interioară până la sosirea acelei zile. I-am recitat câteva din textele mele. Am cântat, cu un tremur ciudat în voce, un cântec al promisiunilor. Și apoi am început să mă întreb de ce nu simțisem nicio presiune în mâna ei. Mi-a revenit vechiul sentiment privindu-i lenevia. Am vorbit tăios. Prietenul meu polițist a trecut pe lângă noi. L-am salutat. În timp ce ne depășea, am început să vizualizez diferite posibilități. M-a cuprins o pasiune imediată și stringentă. Apoi m-am uitat la Avey. Avea ochii închiși. Respirația ei era la fel de leșinată și de regulată ca a unui copil ce doarme. Mi s-a stins pasiunea. Mi-era teamă să mă mișc ca să nu o deranjez. Ore întregi, bănuiesc, a stat întinsă acolo. Îmi amorțise corpul. Am tremurat. Am tușit. Am vrut să mă ridic și să fluier spre ghivecele cu copaci tineri. Mi-am retras mâna. I-am ridicat capul ca să o trezesc. Nu s-a agitat. M-am ridicat și m-am plimbat prin jur. L-am găsit pe prietenul meu polițist și am stat de vorbă cu el. Am urcat amândoi și ne-am aplecat deasupra ei. El a zis că e în regulă să stea acolo cât dorește, dacă se ridică înainte ca muncitorii să sosească la răsărit. Am împrumutat o pătură de la o casă vecină. Am stat lângă ea toată noaptea. Am văzut amurgul furișându-se peste Washington. Cupola Capitoliului arăta ca o navă fantomă gri, plutind în derivă pe mare. Fața lui Avey era palidă, iar ochii îi erau greoi. Nu avea frumusețea cenușie, împroșcată cu purpuriu, a amurgului. Mă durea sufletul să o trezesc. Femeie-orfană...


Cântecul recoltei

Sunt culegătorul ai cărui mușchi se ivesc la asfințit. Tot ovăzul mi se leagănă.
Dar mi-e prea frig, și sunt prea ostenit să-l leg. Și flămând.

Fărâmițez un grăunte între dinți. Nu-i simt savoarea.
Am fost pe câmpuri toată ziua. Gâtul mi-e uscat. Sunt flămând.

Am ochii cleioși de la praful câmpurilor de ovăz secerate.
Sunt un bărbat cu ochii încețoșați, care privește peste dealuri, căutând 
  recoltele altora.

Mi-ar prinde bine să îi văd... încovoiați, împrăștiați, cu mânerele inelate ale 
  coaselor din fier. Mi-ar prinde bine să îi văd, cleios de la praf și cu privirea 
  încețoșată. Sunt flămând.

(Amurgul e o teacă ciudat de temută, tocită de lamele lor).
Gâtul mi-e uscat. Să zbier, un grăunte ca ovăzul fărâmițat... Hei– 

Mă tem să zbier. Cum să mă audă, și să-mi ofere cerealele lor, ovăz sau grâu, 
  sau porumb? Am fost pe câmpuri toată ziua. Mă tem că n-o să le simt gustul. Mă tem 
  c-o să-mi cunosc foamea.

Am urechile cleioase de la praful câmpurilor de ovăz secerate.
Sunt un bărbat asurzit care se încoardă ca să audă zbieretele altor secerători 
  cu gâtlejele uscate.

Mi-ar prinde bine să le aud cântecele... culegători ai pânditei trestii dulci, 
  secerători ai porumbului... chiar dacă au gâtlejele crăpate și ciudățenia 
  vocii lor m-a asurzit.

Sunt flămând. Gâtul mi-e uscat. Acum că a apus soarele și mi-e frig, mă tem 
  să zbier. (Hei, frații mei!)

Sunt un culegător. (Hei!) Tot ovăzul mi se leagănă. Dar sunt prea ostenit 
  ca să-l leg. Și-s flămând. Fărâmițez un grăunte între dinți. N-are nicio savoare. 
  Gâtul mi-e uscat...

O, frații mei, lovesc cu palmele încă fine miriștea de după recoltă. (Și voi loviți 
  cu palmele voastre fine). Mi-e dulce durerea. Mai dulce ca ovăzul sau grâul sau 
  porumbul. N-o să mă facă să-mi cunosc foamea. 

Traducere de Alex Văsieș