James Weldon Johnson

Coboară Moarte

(O predică funerară)
Nu plângeți, nu plângeți,
Ea nu este moartă;
Ea doar se odihnește la pieptul lui Iisus.
Soț cu inima îndurerată – nu mai plânge;
Fiu năpăstuit de necaz – nu mai plânge;
Fiică cuprinsă de dor – nu mai plânge;
Ea numa’ s-a dus acasă.

Alaltăieri dimineață,
Domnul se uita în jos din împărăția lui măreață din cer,
Se uita la toți copilașii lui
Și privirea i-a căzut pe Sora Caroline,
Țintuită la pat de durere.
Iar inima cea mare a Domnului a fost înmuiată de milă,
De o veșnică milă.

Și Dumnezeu s-a așezat pe tron
Și i-a poruncit îngerului înalt și strălucitor care-i ședea de-a dreapta:
Cheamă-mi-o pe Moarte!
Și îngerul cel înalt și strălucitor a strigat cu o voce
Ce-a trăsnit precum tunetul:
Chemați-o pe Moarte! – Chemați-o pe Moarte!
Și ecoul a străbătut străzile împărăției
Până a ajuns departe, în acel loc tenebros
Unde Moartea așteaptă alături de caii săi palizi și albi.

Și Moartea a auzit chemarea
Și s-a urcat pe cel mai rapid cal al ei,
Palid ca o filă în bătaia lunii.
În susul străzii aurite a galopat Moartea
Și din copitele cailor scăpărau flăcări pe aur,
Dar făr-a scoate un sunet.
Sus, până la Marele Tron Alb a călărit Moartea
Și a așteptat porunca Domnului.

Și Dumnezeu a zis: Coboară, Moarte, coboară,
Coboară până-n Savannah, Georgia,
Până-n Yamacraw
Și găsește-o pe Sora Caroline.
A suportat povara și căldura zilei,
A trudit îndelung la via mea
Și este ostenită –
Este frântă –
Coboară, Moarte, și adu-mi-o.

Și Moartea n-a scos un cuvânt,
Ci a slăbit frâiele calului său palid și alb,
Și și-a strâns pintenii pe coastele-i făr’ de culoare
Și dus a fost,
Prin porțile perlate ale raiului,
Pe lângă sori și luni și stele;
A tot călărit Moartea,
Lăsând în spate urma unui fulger;
A coborât tot înainte.

În timp ce noi stăteam de pază lângă pat,
Ea și-a întors privirea și a privit aiurea,
A văzut ceea ce noi n-am putut;
A văzut-o pe Bătrâna Moarte. A văzut-o pe Bătrâna Moarte
Venind ca o stea căzătoare.
Dar Moartea nu a înspăimântat-o pe sora Caroline;
A privit-o ca pe un binevenit prieten.
Și ne-a șoptit: Mă duc acasă,
Și a zâmbit și a închis ochii.

Și Moartea a ridicat-o ca pe un copil
Și ea s-a întins în brațele ei de gheață,
Dar nu a simțit niciun fior.
Și Moartea a început din nou să călărească –
Sus, dincolo de Luceafărul de seară,
În lumina scânteietoare a slavei,
Până la Marele Tron Alb
Și acolo s-a așezat Sora Caroline,
La sânul iubitor al lui Iisus.

Și Iisus i-a șters lacrimile cu propria mână,
Și i-a netezit urmele de pe chip,
Și îngerii au glăsuit un cântecel,
Și Iisus a legănat-o-n brațe,
Și n-a-ncetat a-i spune: Odihnește-te,
Odihnește-te.

Nu plângeți – nu plângeți,
N-a murit;
Se odihnește la pieptul lui Iisus.


Frați

Uitați! Acolo stă; nu curajos, ci c-o alură
De tristă stupoare. Luați aminte! Nu este el
Mai degrabă o brută decât om? Priviți-l în ochi!
Nu-i nicio lumină-n ei; nimic, afară de-un licăr
Ce strălucește-n globii ce acum sticlesc și se zbat
Ai unui animal sălbatic vânat, prins într-o capcană.

De unde-a venit această bestie cu chip uman?
Vorbește, omule! – Îți spunem om căci ai același
Chip precum unul – Cum de ești astfel? Nu faci tu oare
Parte din blânda, inocenta, delicata rasă
Pe care de trei veacuri o știm? Nu cumva din acea
Mai mult decât fidelă rasă, care-n trei războaie
Ne-a hrănit nevestele și ne-a îngrijit copiii,
Fără să ne calce pe-ncredere-o dată? Vorbește!
Eu sunt acela, și nu-s.

Atunci cine ești, și de ce?

Nu sunt un lucru nou, eu sunt la fel de vechi precum
Natura omenească. Sunt acela ce pândește,
Pregătit oricând să sară când impasul slăbește;
Acea trăsătură veche, de-a lupta necontenit
Împotriva piedicii, de-a ține piept urcușului;
Greutatea ce-ntotdeaun-a căutat s-asculte
De lege-a tot ce cade; și sunt mai mult decât atât:
Fructul amar al sămânței plantate, acesta-s eu;
Ce rezultă, urmarea de care nu te poți feri
A forțelor malefice și-a puterilor răului.

Lecțiile degradării, transmise și-nvățate,
Amintirile unor fapte și priveliști brute,
Amărăciunea ce-am stins-o, ura neconsumată,
Ce-au trecut prin cincisprezece generații, au țâșnit
Și și-au găsit în mine un lăcaș răzleț de viață.
În mine blestematul murmur al oamenilor morți,
Asupra mea pata femeilor prihănite, și
Pe mine arzându-mă flamele poftei, grozave,
Aprinse-acum mult timp, de alte mâini, nu ale mele.
În mine spiritul zdrobit, rugăciunile respinse ale
Ticăloșilor morți – și-ale lor moșteniri cumplite –, 
În mine e ecoul acelui strigăt sufocat
Al pruncilor căutând sânul mamelor, vândute.

Nu revendic vreo rasă și niciuna pe mine; nu-s
Altceva decât o pală de om; degenerată;
Îngrozitoare odraslă a monstrului, Păcatul;
Eu nu sunt – decât ceea ce sunt... Rasa ce v-a hrănit
Nevestele și v-a-ngrijit copiii ar face azi
Același lucru, însă eu –
De-ajuns, să moară bruta!
Repede! Legați-l de stejar cu lanțul! Focului
Îi va rezista mai mult decât acest pin subțire.
Acum aduceți ulei! Turnați-l în jur! Așteptați!
Nu-l turnați în grabă, nici prea sus! că nu-i mai vedem
Dup-aia chipul cuprins de agonie și teroare.
Acum dați torța! Bun ulei, acesta! Flăcările
Deja se-ntind spre ceruri. Ha! Ascultați-l cum țipă!
Auziți, înc-o dată! Mai disperat decât prima.
Aduceți niște apă! Apă! Stropiți puțin peste
Foc, ca nu care cumva să ardă prea rapid. Destul!
Acum lăsați-l, până-ncepe să-și revină. Priviți!
Se zvârcolește! Geme! Îi ies ochii din cap, demenți,
Căutând, chemând în jur zadarnic după ajutor!
Încă un țipăt, cel de pe urmă! Iată cum carnea
Se face crocantă și-atârnă până când, cenușă,
Curge printre zalele de lanțuri ce înalță drept
Tabloul odios al pomului cu scoarța arsă.

Gata! să își ia fiecare partea cuvenită;
Tu ia osul ăla, iar tu dintele ăsta; lanțul—
Să-l împărțim în zale; iar craniul lui, desigur,
De împărțeala-i cinstită, să ajungă la lider.

Și acum crima lui haină a fost răzbunată;
Să ne-ntoarcem la neveste și copii. – Zi-mi și mie,
Oare ce a vrut să spună prin ultimele-i vorbe,
„În spirit frați noi suntem toți, precum frați și în fapte”?


Un poet către 
fiul său nou-născut

Plămadă mică de om,
Binecuvântată cu chipul mamei tale
Și blestemată cu mintea tatălui tău.

Spun blestemată cu mintea tatălui tău
Pentru că te poți întinde pe spate atât de mult timp și în atâta liniște
În timp ce te joci cu degetul tău mare, încrețit de la piciorul stâng,
Privind în depărtare,
Prin tavanul odăii și dincolo de el.
Se poate oare că te gândești deja să te faci poet?

De ce nu te zbați și urli și tu
Ca să-i faci pe vecini să trăncănească despre
„Nenorocitul ăla de bebeluș din vecini”,
Și nu te hotărăști odată
Să crești mare și să te faci bancher
Sau politician sau orice alt om de succes
Sau – ? – orice te-ai decide tu,
Numai să scapi de gândurile astea fragede
De a te face poet.

Deoarece poeții nu mai sunt de mult făuritori de cânturi,
Cântăreți ai rodurilor de aur și purpură,
Cuvântătorii gloriilor de pe pământ și din cer,
Ai dulcii dureri în dragoste
Și-ai bucuriei pure de-a trăi;
Nu mai sunt vizionarii visurilor esențiale,
Interpreții adevărului veșnic
Din frumusețea veșnică.
Poeții de astăzi sunt semeni nefericiți.
Încercând zadarnic să spună lucruri vechi într-un fel nou
Sau lucruri noi într-o limbă străveche,
Ajung să vorbească-n dodii
Pe o limbă obscură,
Fiecare modelând pentru sine
Câte-o lume din cuvinte, cu umbre de probleme,
Și, precum propriul lor Atlas născocit,
Chinuindu-se sub ea cu picioare și brațe slăbite,
Se tânguie incoerent de greutatea ce o poartă.

Fiule, acesta nu e nici timpul, nici locul potrivit pentru poeți;
Maturizează-te și alătură-te mulțimii uriașe și ocupate
Care luptă pentru ceea ce crede că vrea
De la lumea asta bătrână, care e – așa cum e – 
Și, probabil, va fi așa mereu.

Ține cont de sfatul unui tată care știe bine:
Nu poți să începi prea devreme
Să nu te faci poet.


Înălțați-vă vocile-n cânt

Un grup de tineri din Jacksonville, Florida, au organizat o ceremonie cu ocazia aniversării lui Lincoln în 1900. Eu și fratele meu, J. Rosamond Johnson, am decis să compunem un cântec care să fie cântat la manifestare. Eu am scris versurile și el a compus muzica. Editorul nostru din New York, Edward B. Marks, a făcut niște copii șapirografiate pentru noi, iar cântecul a fost învățat și cântat de un cor de cinci sute de elevi de culoare.
La scurt timp după aceea, fratele meu și cu mine ne-am mutat din Jacksonville în New York, iar cântecul ne-a ieșit din cap. Dar elevii din Jacksonville au continuat să-l cânte; au mers la alte școli și l-au cântat; au devenit profesori și i-au învățat pe alți copii. Peste douăzeci de ani era cântat atât în Sud, cât și în alte părți ale țării. Astăzi cântecul, cunoscut popular ca Imnul Național al Negrilor, poate fi auzit adesea.
Versurile acestui cântec mă răsplătesc cu un fel de exaltare, aproape printr-o angoasă specială, de câte ori le aud cântate de copiii negri.

Înălțați-vă vocile-n cânt
Până sună cer și pământ,
Dup-a Libertății armonii ele sună;
Bucuria noastră să crească
Până la urechea cerească,
Să răsune falnic precum marea nebună.
Cântați un cânt plin de credința ce tristul trecut ne-a predat-o,
Cântați un cânt plin de speranța pe care prezentul ne-a dat-o.
În noua noastră zi, privind spre răsărit,
Să mărșăluim până vom fi biruit.

Aspre-s drumul pe care-am răzbit
Și nuiaua ce ne-a pedepsit
În vremea când speranța nenăscută s-a stins;
Ținând pasul cu fermitate,
Picioarele noastre uzate
Nu-s în locul pentru care tații noștri-au plâns?
Ni s-a dat un drum în lacrimi scăldat,
Ne-am făcut un drum prin sânge vărsat,
Din trecutul nostru cernit
Până azi, când stăm în sfârșit
Unde raza alb-a stelei noastre-a strălucit.

Tată al vremilor pierdute,
Tată al lacrimilor mute,
Pe Tine, cel care ne-ai mânat atât de departe;
Pe tine, care cu a Ta voință
Ne-ai eliberat din căință,
Te rugăm, niciodată din drum nu ne-abate.
Fie ca picioarele să nu ne rătăcească, Doamne, de pe calea Ta,
Fie ca beția inimilor noastre să nu ducă spre uitarea Ta;
Sub mâna Ta,
Mereu putem sta
Fideli Celui de Sus
Și țării care ne-a adus.

Traducere de Mihnea Bâlici