James Schuyler

James Schuyler (9 noiembrie, 1923 – 12 aprilie, 1991) s-a născut în Chicago, și-a petrecut adolescența în East Aurora, New York. După absolvirea liceului, a urmat cursurile colegiului Bethany, în Virginia de Vest (1941 – 1943), deși nu a fost un student foarte conștiincios. În anii ’40 s-a mutat în New York, unde a lucrat pentru NBC și s-a împrietenit cu W. H. Auden. În 1947 s-a mutat în Ischia, Italia și a locuit în apartamentul închiriat de Auden, fiind secretarul său. Între 1947 și 1948 a urmat cursuri ale facultății din Florența. După ce s-a întors în New York, a locuit împreună cu John Ashbery și Frank O’Hara. În 1991, la 67 de ani, a suferit un atac de cord și a murit în Manhattan. Cu toate că a încercat să-și țină viața personală în frâu, a trecut prin câteva evenimente traumatice, generate de unele instabilități nervoase. În 1981 primește premiul Pulitzer pentru poezie, pentru volumul The Morning of the Poem. 

Februarie

Un coș, respirând puțin fum.
Soarele, nu îl văd
făcând puțin roz
pe care nu-l pot vedea în albastru.
Rozul a cinci lalele
la cinci dimineața în ziua dinainte de întâi martie.
Verdele codițelor și frunzelor de lalea
ca ceva ce nu-mi pot aminti,
să găsesc o floare de gulie sălbatică
acum mult timp și departe.
De ce era decembrie atunci
și soarele era pe mare
la templele pe care am mers să le vedem.
Un val verde s-a mișcat în marea violetă
precum clădirea Națiunilor Unite în seri importante,
verde și udă
cât cerul se face violet.
Câțiva migdali
făcuseră flori ca niște fulgi de zăpadă,
din senin, arătând roz în lumină.
O liniște gri
în care camioane pătrățoase se derulează pe Second Avenue
spre cer. Trec doar
peste deal.
Frunzele verzi ale lalelelor de pe biroul meu
ca o lumină de iarbă pe carne,
și o turlă verde de cupru
și franjuri de nori începând să strălucească.
Nu pot să trec de 
cum totul funcționează la unison
ca o femeie care a venit la fereastră
și stă acolo umplând-o,
legănându-și în brațe copilul.
E atât de îndepărtată. E oare lumina
care face copilul roz?
Pot să văd pumnișorii
și mișcările legănate ale sânilor ei.
Se face mai gri și mai auriu și mai rece.
Doi lei de mărimea câinilor se confruntă
la colțurile unui acoperiș.
E praful galben din interiorul lalelelor.
E forma unei lalele.
E apa din paharul cu apă unde lalelele stau.
E o zi ca oricare alta.

Traducere din limba engleză de Ovio Olaru


Un bărbat în albastru

Pe sunetul cornului francez al unei după-mese de noiembrie
un bărbat în albastru greblează frunzele
cu o greblă mare de lemn (ai cărei dinți sunt cuie
sau, mai degrabă, știfturi). La vecini,
băieții joacă fotbal: „Trebuie să o iei de la 
început!” ceva de genul. Un geam rotund de pod
într-o frumoasă casă gri așteaptă ca un timpan.
„Trebuie să o iei...” ziua Brahmsiană 
trece de la vals la marș. Iarba,
tăiată inegal, ca părul lui Bruno Walter,
e întinsă, acoperită și sufocată de un platan
lat și înalt ca o sugestie a raiului
în care Brahms își întoarce fața ca un deget mare cu barbă
și îi spune lui Bruno Walter:
 „Am ceva să îți spun”. „Gândește-te la prima parte 
din a doua simfonie a mea ca la o familie
care-și face planuri pentru vara următoare
în funcție de alte veri. Un extaz material,
supus, repetitiv.” Bruno Walter,
într-o jachetă dubioasă cu gulerul ridicat,
zice: „Lasă-mă s-o cânt pentru tine.”
Își flutură mâinile și prin spațiile  în formă de vocalize 
ale ulmilor dezgoliți desenează un fag roșu
aprins de câteva frunze târzii. Supărat, schițează
un rododendron, „o mare de frunze” pe iarba aurie.
Pocnește ceva de la piesele de alamă
ale mașinilor parcate și ale celor care trec.
Aproape că trebuie să existe un rai! deci ar putea 
exista un loc pentru Bruno Walter,
care n-a avut niciodată nevoie de strigătul unei baghete.
Imortalitate –
într-un Magnavox mic, prăfuit, destul de mânjit, 
care parcă hârâie, de unde cade un
forte ca un burete de sârmă folosit?
Franjurat. Dar e greu să te gândești la cer ca la o podea groasă de sticlă,
cu cizme vieneze cu talpă groasă tropăind pe el.
E și mai greu să te gândești la Brahms 
în ceva moale, alb și vaporos.
„Viața”, strigă el (aici, în ultima parte),
„e ceva mai mult decât numai lapte și miere!”
„Și ceva mai mult
e mult mai bine decât numai lapte și miere,”
spune Bruno Walter,
întunecat, sub covorul de iarbă. Presupun că unei rădăcini nu-i pare
atât de întunecat. Cine sunt oamenii ăștia în paltoane de seară?
Ce sunt loviturile astea?
Unde e Brahms?
Și Bruno Walter?
Cufundați comod în scaune groase, ușoare, de rezonanță,
acoperite cu piele maro roasă
într-o toamnă înțepătoare care amestecă fumul de la frunze
(platan, tutun, altele),
cu noblețea lor captivă într-un act final
ca pisica asta calico
adormită, încolăcită într-un coș de pâine
pe un trotuar pe care cade soarele.

Traducere din limba engleză de Cătălina Stanislav


Salut

Trecutul a trecut, și dacă cineva
își amintește ce voia
să facă și n-a făcut niciodată,
nu e destul să se fi gândit
s-o facă? Ca acea adunare
pe care am plănuit-o, să adun
unul din fiecare tip de trifoi,
păpădie, scaieți care creșteau
în câmpul unde era cabana
și să le studiez într-o după-amiază
înainte să se usuce. Trecutul a trecut.
Salut acel câmp variat.
din volumul Freely Espousing, 1969
Empatie și Revelion 
A notion like that of empathy inspires 
great distrust in us, because it connotes 
a further dose of irrationalism and 
mysticism.
Lévi-Strauss
Whitman a luat trenul
din Camden
și când a ajuns aici
sau mai degrabă acolo, a zis
„Încetează cu citatele”, și a luat următorul tren
înapoi, prin mlaștinile din Jersey
care erau așa atunci. Dar 
dacă totul este „Maya, 
iluzie”? Mă
îndoiesc, totuși. Bărbații nu sunt
așa inventivi. Sau puțini sunt.
A nu ști un nume pentru ceva
nu demonstrează nimic. În momentul ăsta
nu plouă, nu ninge, nu e lapoviță,  nu e zloată
totuși se întâmplă ceva. De fapt,
ninge zăpadă. Zăpadă
din nori reci,
care se topește căzând. 
A privi pe fereastră e a simți
picioare ude. A infuza acum
garajul cu o stare subiectivă
și a nu putea-o face
chiar dacă e puțin ca
Ce a Văzut Dentistul
o pipotă întunecată cu străluciri și note roșiatice.
„Vii la mine la miez de noapte”
și zici „Pot să miros acea dezamăgire
de după Crăciun de la o poștă”
și clarifici „Pot s-o miros ca o potaie.”
Așa a venit. E păcat
că așteptările sunt
atât de des confirmate. 
Revelionul aproape a venit
și cine, cunoscându-se, și-ar periclita
dorințele rezolvându-le 
printr-o formulă? După un timp
chiar și o dorință apărând rapid
ca un gând provoacă o bătaie în lemn
așa de frecventă, încât
o zonă mică cât o farfurie
săpată în birou ține doar
o piatră norocoasă moștenită
de la un bărbat nenorocos. 
O mie nouă sute șaizecișiopt:
ce nume frumos să dai unui an. 
Chiar mai bun decât al câinelui: Wert
(„...pasăre, tu niciodată...”)
și Woofy. Personal
eu o să numesc noul an, Javră.
Complimentându-l
nu ajungi nicăieri.
              
    II

Treaz la patru și auzind
o mașină de deszăpezire negrohăind–
o bestie uriașă
care halește. și întrebându-mă pentru un moment
e 1968 sau 1969? 1968
suna atât de cunoscut. 
Mi-am făcut cafea și-am început
să citesc Darwin: atât de modest,
de inocent, de satisfăcut de ideea
ca va crește să ajungă el însuși.
Cât de mișto să începi anul nou
cu un nou scriitor pe care-l iubești. 
O lopată zgârie zăpada:
au trecut 12 ore și 
soarele care a ieșit prea târziu
e aproape dispărut: 
câteva minute roz și totuși
zilele devin mai lungi. 
Venind de la film aseară, zăpada
căzuse în aerul liniștit peste tot, 
astfel încât toate crengile erau
îngroșate pentru a face mari mărturisiri. 
Era cald, cald pentru zile reci adică, 
ca atunci când ninge fără vânt
„peisaj cu zăpadă”, ai zis
sub ulmii împovărați. „merită pictat.”
am zis „Meteorologul de serviciu a zis
 «mâine e așteptat frig aspru»” ”Atunci
vântul își va schimba direcția spre nord
și va sufla totul departe”
Poate am crezut că se va răci
în alt mod. Tu, ca de obicei, aveai dreptate.
S-a răcit și o face în continuare.
Noaptea și zăpada sunt firele vieții
văzute măcar o dată cum sunt,
în sfori ca rădăcinile. 

din volumul The Crystal Lithium, 1972


Dec. 28, 1974 

Plantele din lumina care
bate înăuntru (e ora patru)
direct pe scaunul meu: sunt în scaunul meu:
sunt siluete, aproape verzi,
înnegrindu-se dacă ochii mei se mișcă la dreapta,
exact unde se află soarele. 
Sunt orbit de un cerc de foc: 
nu văd ce scriu. Un om
coboară pe scări de fier (nu privesc în sus)
și adună crenguțe care, 
pe fundalul unei sonate de Scriabin, 
zornăie ca vântul într-o tufă de bambus
Un sunet lemnos, și pași hotărâți
amortizați de preșul de pe podea.
A fi îmbrăcat în splendoare înflăcărată,
un picior pe un covor chinezesc, în timp ce
nebuna muzică emoționantă
îmi rupe inima. Sfâșie-o: 
Vreau s-o curăț cu un vânt înghețat.
Și ce fel de măruntaie îs alea? 
Totuși, azi noapte mi-am dorit––
nu, aia e treaba mea și nu-mi mai doresc
aia acum. „Poemele tale”, 
mi-a zis un dobitoc, „sunt mai deschise acum”
nu vreau să fiu deschis, vreau doar să zic,
să văd și să zic lucrurilor pe nume. Că în dreptul
cotului meu e o măsuță de răchită. Hortus Second, 
scrie pe-o carte. Câmpurile dincolo de 
vrăbiile care mănâncă sunt maro, vag maro și totuși
au o strălucire interioară
ca a cuiva foarte sincer și blând
în care ai încredere. Vreau să aud muzica
plutind în aer și să-mi beau
Coca-Cola. Soarele nu mai bate pe mine acum,
cerul începe să se coloreze, aerul
e plin de note zburând care-ncotro. 
Da, soarele se mută la dreapta
și se pregătește să apună, aprinzând,
departe, după dune, un ocean de foc.

din volumul The Morning of the Poem, 1980


Fauré, al doilea cvartet pentru pian.

Într-o zi ca asta, plouă
cu stropi grei și aiurea printre
frunzele de ailanthus––„arborele
raiului”––frunzele care în nopți
luminate de lună strălucesc negre
și lucioase ca niște lame la fereastra etajului trei.
Și sunt grămezi de cioturi și muguri
mici și verzi, înghesuite. Muzica
grăbită umple spațiile dintre frunze.
Și intră și pianul, ca o bătaie în plus de inimă, 
periculoasă și încântătoare. Mai încet acum,
nu precum frunzele, ci mai degrabă ca ploaia
care aproape nu este ploaie, mai degrabă ca
o grindină dezghețată. Toată frumusețea asta
în dezordinea acestui apartament de pe
West Twentieth, în Chelsea, New York. 
Încet, notele se derulează, încet
și mai încet încă, cade o ploaie groasă. 

din volumul A Few Days, 1985

Traducere din limba engleză de Ovio Olaru

Volume antume:

• Alfred and Guinevere, Harcourt, Brace, New York, 1958.
• Salute, Tiber Press, New York, 1960.
• May 24 or So, Tibor de Nagy Editions, New York, 1966.
• Freely Espousing, Paris Review Editions/Doubleday, Garden City, N.Y.,1969.
• A Nest of Ninnies, de John Schuyler și John Ashbery, Dutton, New York,1969.
• The Crystal Lithium, Random House, New York, 1972.
• A Sun Cab, Adventures in Poetry, New York, 1972.
• Hymn to Life, Random House, New York, 1974.
• The Fireproof Floors of Witley Court; English Songs and Dances, Janus Press, Newark & West Burke, Vt., 1976. Song, Kermani Press, Syracuse, N.Y., 1976.
• The Home Book: Prose and Poems, 1951-1970, editată de Trevor Winkfield, Z Press, Calais, Vt., 1977. What’s For Dinner?, Black Sparrow Press, Santa Barbara, Cal., 1978.
• The Morning of the Poem, Farrar, Straus & Giroux, New York, 1980.
• Collabs, de James Schuyler și Helena Hughes, Misty Terrace Press, New York, 1980.
• Early in ‘71, The Figures, Berkeley, Cal., 1982.
• A Few Days, Random House, New York, 1985.
• For Joe Brainard, Dia Art Foundation, New York, 1988.
• Selected Poems, Farrar, Straus & Giroux, New York, 1988.

Volume postume:

• Collected Poems, Farrar, Straus & Giroux, New York, 1993.
• Two Journals: James Schuyler, Darragh Park, de James Schuyler și Darragh Park, Tibor de Nagy, New York, 1995. Diary of James Schuyler, Black Sparrow Press, Santa Rosa, Cal., 1996.
• Just the Thing: Selected Letters of James Schuyler, 1951-1991, editat de William Corbett, Turtle Point Press, New
• York, 2004.
• Other Flowers: Uncollected Poems, editat de James Metzee și Simon Pettet, Farrar, Straus & Giroux, New York, 2010.