James Baldwin

James Baldwin în dialog cu Studs Terkel
15 iulie 1961, WFMT Radio, Chicago

TERKEL: Alături de mine, ascultând-o pe Bessie Smith cântând despre dezastru, despre inundație, e James Baldwin, tânărul romancier american. Dar să-i fac o descriere mai specifică dlui Baldwin, având în vedere că e unul dintre puținii oameni din lume care pare să știe exact cine e: James Baldwin, extraordinar tânăr scriitor Negro-american. Ce simți când asculți albumul ăsta al lui Bessie Smith, Jim?
BALDWIN: E un sentiment destul de greu de descris. Prima dată când am auzit albumul ăsta eram în Europa, în circumstanțe foarte diferite de cele în care o ascultasem pe Bessie în New York. Ce m-a frapat a fost că ea cânta, exact cum spui, despre un dezastru, care aproape o omorâse, și accepta asta și trecea peste asta. E un mod fantastic de a minimaliza lucrurile. Așa vreau și eu să scriu, să știi. Când zice „My house fell down, and I can’t live there no more” – e o propoziție... minunată. O realizare minunată.

TERKEL: Mă uit la un pasaj din noua ta carte, una remarcabilă, Nobody Knows My Name, o carte de eseuri, articole, opinii. Spui aici că atunci când te-ai dus să trăiești în munții Elveției ai ajuns acolo înarmat cu două discuri de Bessie Smith și o mașină de scris. „Mi-am propus să încerc să recreez viața pe care o trăisem când eram copil și dinspre care zburasem vreme de mulți ani”, scrii în volum. „Bessie Smith a fost cea care, prin ton și cadență, m-a ajutat să dezgrop felul în care eu însumi trebuie să fi vorbit când eram pickaninny1 și să îmi amintesc lucrurile pe care le auzisem și văzusem și simțisem. Le îngropasem foarte adânc”. Acum urmează partea de care vorbesc, Jim: „Niciodată nu o ascultasem pe Bessie Smith în America (exact așa cum, ani de zile, nu m-am atins de pepene), dar în Europa m-a ajutat să mă împac cu faptul că sunt ‘nigger’”. 
BALDWIN: În iarna aia, în Elveția, lucram la primul meu roman – credeam că n-o să-l termin niciodată – și am realizat într-un final că unul dintre motivele pentru care nu puteam să termin romanul era că îmi era rușine de locul din care veneam și de locurile prin care fusesem. Îmi era rușine de viața într-o biserică Negro, îmi era rușine de tata, îmi era rușine de blues, îmi era rușine de jazz și, bineînțeles, îmi era rușine de pepene: toate stereotipurile astea pe care țara le aplică celor care sunt Negro, că toți mâncăm pepene sau că nu facem nimic în afară de a cânta blues. Ei bine, mi-a fost frică de asta; și am fugit de ele. Când spun că încercam să dezgrop felul în care eu însumi trebuie să fi vorbit când eram mic, mă refer la faptul că am realizat că dobândisem atâtea afectări, îmi spusesem singur atâtea minciuni, că mă îngropasem la propriu într-o imagine fantastică a propriei persoane, care nu era a mea, ci era imaginea albilor despre mine. Am realizat că nu vorbisem mereu – bineînțeles că nu vorbisem mereu – în felul pe care mă forțasem să-l învăț. A trebuit să descopăr cum fusesem la început, pentru a putea, pur tehnic, ca scriitor, recrea modul Negro de a mă exprima. Am realizat că era o cadență; nu era vorba de căderea s-urilor sau a n-urilor sau a g-urilor, ci de ritm. Bessie avea ritmul. În sălbăticia aia înghețată, cât se poate de îndepărtată de Harlem, cu Bessie Smith și cu mine însumi... am început...

TERKEL: Și zăpada albă...
BALDWIN: Și zăpada albă, munții albi și fețele albe. Elvețienii ăia chiar credeau că fusesem trimis de diavol; a fost foarte ciudat... Nu văzuseră un Negro înainte. În izolarea aia am reușit să termin cartea. Și am ascultat-o pe Bessie în fiecare zi. O mare parte din carte e dialog, știi, și am corectat lucrurile în funcție de ce reușeam să aud din ce cânta Bessie și din ce cântă James P. Johnson. E tonul ăla, sunetul ăla, e în mine.

TERKEL: Tonul ăsta e și în următorul tău roman?
BALDWIN: Da, da, într-un viitor roman.

TERKEL: Ai simțit rușine față de o tradiție atât de bogată când ai acceptat stereotipul albilor despre tine?
BALDWIN: Mi-e teamă că asta e una din marile dileme, unul dintre marile pericole psihologice de a fi american Negro. De fapt, mai mult de atât. Am văzut mulți oameni dărâmați de dilema asta. Fiecare Negro din America e într-un fel sau altul amenințat de asta. Te naști într-o țară albă, o țară albă protestant-puritană, în care la un moment dat ai fost sclav, în care toate standardele și toate imaginile... când deschizi ochii să vezi lumea, din tot ce vezi nimic nu ți se aplică.
Mergi la filme albe și, ca toți ceilalți, te îndrăgostești de Joan Crawford și ții cu Băieții Buni care îi omoară pe Indieni. Vine ca o coliziune psihologică majoră momentul în care realizezi că toate lucrurile astea sunt, de fapt, metafore pentru opresiunea ta și asta duce la un război psihologic care te poate termina. Eu, de exemplu, m-am născut în biserică, iar tatăl meu era un bărbat foarte rigid, drept. Dar eram în Harlem – trăiai, știi, într-o casă teribilă. Sub noi locuiau ceea ce tatăl meu numea oameni „de viață”: o prostituată și toți amanții ei și alții de genul ăsta. Îmi amintesc că o iubeam pe femeia asta; era foarte drăguță cu noi, dar nu aveam voie să ne apropiem de apartamentul ei și, dacă o făceam, eram bătuți pentru asta. Când am mai crescut, tot mirosul ăla de gin artizanal, picioare și măruntaie de porc și sărăcie și demisolul: toate astea s-au amestecat groaznic cu Holy Rolling-ul2 și treburile cu Dumnezeul Alb. Am început s-o iau puțin razna. Evident, nu eram alb – nu că aș fi vrut să fiu alb –, dar nu mai știam ce însemna să fii negru. Nu puteam accepta ce mi se spusese.
Tot ce ți se spune în țara asta despre a fi negru e că e groaznic, groaznic să fii negru. Așa că, pentru a supraviețui, trebuie să sapi adânc în tine și să te recreezi, neapărat, conform unei imagini care încă există în America. Trebuie să îți impui, de fapt – și asta poate să sune foarte ciudat – trebuie să decizi cine ești, și să forțezi lumea să aibă de a face cu tine, nu cu ideea pe care o are despre tine. 

TERKEL: Trebuie să decizi cine ești – dacă ești negru sau alb – cine ești...
BALDWIN: Da, cine ești. Și după aia presiunea de a fi negru sau alb nu mai are obiect. Sigur că tot o să poți fi bătut în South Side de oricine; adică pericolul social nu scade. Lumea te poate distruge încă fizic. Pericolul de a te distruge tu pe tine nu dispare, dar e minimizat.

TERKEL: Titlul cărții tale – asta are legătură directă – Nobody Knows My Name. Ani de zile ai fost cunoscut ca James, dar nu ca James Baldwin – „Acasă, James”; uneori ți se spune George; pe vremuri, Sam; uneori, Boy. 
BALDWIN: Uneori...

TERKEL: Nobody Knows My Name. De ce ai ales titlul ăsta?
BALDWIN: Cu riscul de a suna pontifical – bănuiesc că e un titlu destul de amar –, e un fel de avertisment pentru țara mea. În zilele când oamenii... în zilele când oamenii îmi spuneau Boy... zilele alea nu au trecut, doar că nu răspundeam atunci și nu răspund nici acum. A fi Negro în țara asta înseamnă – Ralph Ellison a zis-o foarte bine – să nu fii niciodată privit. Ce văd oamenii albi când te privesc nu e vizibil. Ce văd când te privesc e ceea ce ți-au atribuit. Și ceea ce ți-au atribuit e agonia și durerea și pericolul și pasiunea și chinul – știi, păcatul, moartea și iadul – de care toată lumea din țara asta e terifiată.
Ca Negro, reprezinți un nivel de experiență pe care americanii îl neagă. Asta poate suna mistic, dar cred că e un fapt dovedit destul de clar în sud. Gândește-te la prețul extraordinar, la prețul absolut prohibitiv pe care l-a plătit sudul pentru a-l ține pe Negro la locul lui; și n-a reușit, dar a reușit să aibă ceea ce e aproape sigur cea mai derutată, demoralizată populație albă din lumea occidentală. 
La un alt nivel, se poate vedea în viața țării, nu doar în sud, ce preț teribil a plătit ea pentru efortul ăsta de a menține distanța între ei și oamenii negri. În același fel, de exemplu, e foarte dificil – e riscant, psihologic, personal riscant – pentru un Negro în țara asta să urască albii. E mult prea implicat în relația cu ei: nu doar social, ci și istoric.
Orice ar zice oricine, de fapt, cei Negro și cei albi din țara asta sunt înrudiți unii cu alții. Jumătate din familiile de negri din sud sunt înrudite, cum să zic, cu judecătorii și avocații și familiile de albi din sud. Sunt veri, veri care se pupă când se văd – cel puțin. Deja ăsta e un grad teribil de implicare. 
E ușor pentru un african să urască un invadator și să-l dea afară din Africa, dar e foarte dificil pentru un american Negro să facă asta. Bineînțeles că nu poate să le facă asta oamenilor albi; nu are unde să-i dea afară. Asta e o țară care ne aparține în mod egal tuturor. Trebuie să trăim aici împreună sau nu va mai exista nicio țară.

TERKEL: Chestia asta cu trăitul împreună, atitudinea asta ambivalentă pe care o are sudul față de un Negro e poate cel mai elocvent, poate tragic, exprimată de William Faulkner. Remarcabila lui povestire, „Septembrie pârjolit”, pare să analizeze maladia, dar, în același timp, face el însuși comentarii care sunt șocante. Ai un capitol în carte care vorbește despre Faulkner și desegregare. E și asta ambivalență?
BALDWIN: E dragoste și ură... dragoste și ură. Nici nu vreau să mă gândesc care ar fi starea spirituală a sudului dacă s-ar muta toți Negro din el. Albii de acolo nu-i vor... îi vor la locul lor. Dar ar fi terifiați dacă ar pleca. Chiar cred că baza lumii lor s-ar surpa. 
Faulkner, în „Septembrie pârjolit” – sau în Lumină în august sau până și în Zgomotul și furia – chiar reușește să ajungă (cum s-ar spune, „până la os”) la adevăratul fel în care e relația dintre negri și albi în sud și la ce forță întunecată reprezintă ea pentru personalitatea sudică. În același timp, Faulkner, ca om, ca cetățean al Mississippi-ului, e devotat unor lucruri care în Mississippi par să aparțină trecutului. Una e pentru Faulkner să trateze un Negro în imaginație, unde îl poate controla; și cu totul altceva să trateze unul în viața reală, unde nu-l poate controla. În viața reală, bineînțeles, un Negro, incontrolabilul Negro, pur și simplu e hotărât să răstoarne toate lucrurile în care Faulkner își imaginează că ar crede. Una e să ceri justiție în literatură și alta e să fii pus față în față cu prețul pe care trebuie să îl plătești pentru ea în viața reală. 
Nu contează cât o neagă oamenii din sud și albii din restul țării sau ce fel de raționalizări aplică pentru a o acoperi, cunosc crimele pe care le-au comis împotriva negrilor. Și sunt terifiați că toate crimele astea vor fi comise împotriva lor.

TERKEL: Vina asta e ceva ce abordezi foarte frumos undeva în Nobody Knows My Name. În sud, albii aduc mereu în discuție problema celor care sunt Negro; în nord, niciodată. Obsedați într-un caz, ignorați în altul.
BALDWIN: E foarte ciudat. E foarte ciudat, mai ales că rezultatele au fost, în ceea ce privește locul pe care un Negro îl ocupă în lume, cam aceleași și în sud și în nord. Trebuie să fie un chin major să fii din sud, când te gândești că toți oamenii ăștia... chiar și Faulkner însuși a fost crescut de o femeie neagră (probabil un model pentru Dilsey din Zgomotul și furia)... și într-o zi, la trei sau patru sau cinci ani, copilul care a fost implicat în relația cu negrii în cel mai intens mod și în cel mai important moment din viața lui, realizează dintr-o dată, de parcă un nor s-ar fi lăsat deasupra lui, că totul e un tabu.
Și pentru că știm că nimeni nu își revine, de fapt, după primele impresii, chinul dintr-un om din sud, căruia îi e absolut interzis, știi, să-și excaveze începuturile: mi se pare că asta e cheia mulțimilor ălora terifiante. Nu ura îi scoate pe oamenii ăia în stradă. Teroarea pură.

TERKEL: Și poate și puțină schizofrenie?
BALDWIN: Da, sigur, schizofrenie. Și nu numai în sud. Dar sudul e un exemplu foarte util, la nivel personal și social, a ceea ce se întâmplă de fapt în țară. Și paranoia sexuală. E foarte important să ne amintim ce înseamnă să te naști într-o țară protestant-puritană, cu toate tabuurile carnale, și să ai, în același timp, în țara asta, un exemplu al unei imaginații păgâne și al unei libertăți sexuale pe care albii le atribuie celor care sunt Negro – și pentru care după aia îi penalizează.

TERKEL: Însăși natura tradiției americane: combinația de puritanism și păgânism. Conflictul.
BALDWIN: Tensiunea teribilă.

TERKEL: Tensiunea teribilă care decurge din asta.
BALDWIN: E o vină în ceea ce privește carnalul. În țara asta, un Negro plătește pentru vina pe care albii o resimt în legătură cu carnalul.

TERKEL: Dacă tot aduci asta în discuție, și eu mă gândesc la poziția femeilor Negro și a bărbaților Negro. În frumosul articol pe care l-ai scris pentru revista Tone, spuneai ceva despre doamna albă a casei, care o admiră pe servitoarea ei foarte tare, dar vorbește despre soțul ei bun-de-nimic. Ce înseamnă să fii un bărbat Negro?
BALDWIN: Vechea, vechea vorbă: „Un Negro e ultimul care e angajat și primul care e dat afară”. Asta nu se aplică unei servitoare Negro în particular, chiar dacă poate să se aplice. Se aplică, de fapt, fără excepție, și cu o mare rigoare, bărbaților Negro. Trebuie să ne gândim, mai ales când vorbim despre tensiunea asta dintre violență și non-violență, la dilema și furia și suferința unui bărbat Negro care, în primul rând, e forțat să accepte tot felul de umilințe la muncă, a cărui putere în lume e atât de mică încât nu-și poate proteja casa, soția, copiii, când nu are loc de muncă. Și apoi își privește copiii crescând, amenințați în exact același fel în care fusese el amenințat.
Când un copil Negro ajunge la paișpe ani, deja știe cum stă treaba. N-ai ce face. Nu poate decât să-ncerce... să se roage să nu-l distrugă. Dar tensiunea pe care asta o creează în cei mai buni dintre bărbații Negro e inimaginabilă și ceva ce țara refuză să-și imagineze, ceva foarte, foarte periculos. 
Complică sexualitatea țării și a unui Negro, într-un mod înfiorător, pentru că toți cei care sunt Negro sunt crescuți într-un fel de matriarhat, având în vedere că, în fond, soția poate să meargă și să spele hainele femeilor albe și să fure din bucătăriile lor. Și așa am crescut toți. Asta creează o altă problemă socială și psihologică, în ceea ce ne place să numim o subcultură, care face parte din factura pe care țara va trebui să o plătească. Factura vine mereu.

TERKEL: O frază pe care a folosit-o Sandburg: „Mahalaua își caută mereu răzbunarea”.
BALDWIN: Da, așa e.

TERKEL: Gândindu-ne la felul matriarhal în care e construită o familie Negro și viața Negro – chiar și în vremurile sclaviei, liderii Underground Railroad3 erau femei, ca Harriet Tubman.
BALDWIN: Da. E un lucru teribil: femeile Negro au crescut vreme de generații copii albi, care uneori le linșau proprii copii, și au încercat să-și crească proprii băieți ca pe niște bărbați; asta știind că dacă ei chiar se poartă ca niște bărbați, urmează să fie tăiați. O dilemă teribilă. Un preț teribil pe care trebuie să-l plătească oricine. În țara asta, femeile Negro îl plătesc de trei sute de ani; și de o sută din ăștia trei sute sunt legal și teoretic libere. Așa că, atunci când oamenii vorbesc de timp, nu pot să fiu altfel decât nerăbdător, dar și derutat. De ce aș mai aștepta? Oricum, și dacă aș vrea să fac asta – și nu vreau – cum aș face-o? 

TERKEL: Vorbești de ideea aia cu „s-o luăm încet”.
BALDWIN: „S-o luăm încet”, da.

TERKEL: Ultimele propoziții din eseul tău despre Faulkner: „Timpul în care lucrăm la salvarea noastră nu e niciodată viitor. Provocarea e a momentului, timpul e mereu acum”.
BALDWIN: Acum.

TERKEL: Lumea în care trăim... trebuie să o refacem. Noi am făcut-o lumea în care trăim. Vorbești de acum. E mereu acum.
BALDWIN: Timpul e mereu acum. Toată lumea care s-a gândit la propria lor viață știe asta. Nu te gândești la ce urmează să faci la anul. Nu! Te decizi să scrii o carte, poate o termini în douăzeci de ani de acum, dar trebuie să o începi acum. 

TERKEL: Mă gândesc la subtitlul cărții tale – și la poziția femeii Negro și a bărbatului Negro – More Notes of a Native Son. Evident, îmi vine imediat în minte Richard Wright, care a însemnat atât de mult pentru tine ca artist și ca om—
BALDWIN: Da.

TERKEL: —povestirea lui, la care faci referire aici, în capitolul „Alas, Poor Richard”, povestirea „Man of All Work”, în care soțul, pentru a face rost de o slujbă, se îmbracă în hainele soției sale și se angajează bucătar.
BALDWIN: O poveste superbă, terifiantă. Atinge ceva ce a fost ascuns vreme de generații, felul în care... Sugerează, mai puternic decât orice altceva am citit eu vreodată, umilința pe care o îndură bărbatul Negro. Și asta nu vrea țara noastră să știe. Așa că, atunci când oamenii vorbesc de nobilul sălbatic și de sexualitatea superioară a celor care sunt Negro și de toate lucrurile alea... Pot să-ți dau acum șase exemple de bărbați cu care am crescut, care își bagă acul acum doar pentru că nu e nicio... Demoralizarea e totală. Pentru a face dragoste, ai nevoie de o anumită siguranță, de o anumită încredere. Altfel degenerează în brutalitate disperată și fără perspective.

TERKEL: Ai menționat acul; și ne gândim, bineînțeles, la dependenți și narcotice. Pentru unii, poate, e singurul mod de a scăpa dintr-o realitate brutală.
BALDWIN: Da, așa e. Știam pe cineva foarte bine la un moment dat, iar el mi-a zis, cam în tot atâtea cuvinte, că nu încerca să se drogheze, încerca doar să rămână întreg. Vorbea despre el mergând prin unul dintre orașele noastre într-o dimineață și despre felul în care oamenii se uitau la el, și și-a spus, mi-a zis: „Trebuie să mă puteți suporta, dacă eu vă pot suporta”. Ce e și mai important aici e că toate lucrurile astea poate n-ar fi atât de teribile dacă, pus față în față cu albi bine intenționați, n-ai realiza că nu știu nimic despre asta. Nu vor să știe. 
Cumva asta e ultima picătură dintr-un pahar foarte amar. Dacă nu știu și nu vor să știe, ce speranță mai ai? Oamenii vorbesc cu mine despre pașii care au fost făcuți – și toate filmele astea jalnice pe care ni le tot împinge Hollywood-ul în față, despre „a fi bun cu cei care sunt Negro” și „nu e ăsta un semn bun?”. Bine, normal, n-au văzut niciodată unul din filmele astea cu o audiență Negro lângă ei. 

TERKEL: Care e reacția?
BALDWIN: De exemplu, în The Defiant Ones, un film care... nici nu știu ce să zic.

TERKEL: E în regulă. Continuă. Te rog.
BALDWIN: La sfârșitul filmului ăluia, când Sidney [Poitier]… și e excelent în filmul ăla; scoate tot ce poate dintr-un rol mai degrabă jalnic; face cu el ceva ce nu credeam că s-ar fi putut face. Oricum, la sfârșitul filmului, când Sidney sare din tren să-l salveze pe Tony Curtis... intenționat l-am văzut de două ori în New York. L-am văzut în sudul orașului, cu o audiență albă, liberală. Am auzit un mare oftat de ușurare și au fost aplauze: simțeau că ăsta era un gest nobil din partea unui bărbat negru foarte nobil. Și bănuiesc că, într-un fel, era.
Apoi l-am văzut în nordul orașului. Când Sidney a sărit din tren, a urmat un răcnet de furie din partea audienței, cu care, trebuie să recunosc, am fost de acord. I-au zis lui Sidney „treci înapoi în tren, prostule”. Oricum, de ce naiba să se întoarcă în lanțuri, când evident aveau să fie separați din nou: tot deținuți în epoca Jim Crow4 rămâneau. Ce-ar trebui să dovedească filmul ăsta? Ceea ce filmul e gândit să le arate, de fapt, albilor, e că unii Negroes îi vor ierta pentru crimele lor, și că o să scape cumva fără să plătească. Nu sunt deloc răzbunător când zic asta... pentru că n-aș suporta să văd coșmarul reîncepând, din partea cealaltă de data asta. Dar vorbesc de ceva uman. Iar acel ceva uman e asta: nu poți scăpa de nimic din ce ai făcut. Trebuie să plătești pentru asta. Plătești, ori că vrei, ori că nu.

TERKEL: Audiența Negro strigând „treci înapoi în tren, prostule”... ne gândim la două mișcări care au legătură cu ea în America azi: mișcarea Black Muslim și Martin Luther King. E o conexiune directă aici, Jim?
BALDWIN: Da, da, exact. Și trebuie să recunosc că și în mine e o mare ambivalență. De exemplu, îi sunt devotat lui King și am lucrat cu CORE5 și am încercat să strâng bani pentru Freedom Riders6. Îi ador pe copiii ăia. Am un respect extraordinar pentru ei. Cu toate astea, în același timp, vorbesc cu oameni foarte diferiți, puțin mai bătrâni, și cu studenți care făceau sit-in și care spun „Nu, pur și simplu nu mai suport...”: nu știu.
Hai s-o zic altfel: influența lui King în sud e imensă, dar influența lui în nord e mică, iar nordul nu vorbește despre sud. Cei din Chicago vorbesc despre Mississippi de parcă nu ar avea South Side. Albii din New York vorbesc despre Alabama de parcă nu ar avea Harlem. A ignora ce-i în curtea lor e un mecanism clar al oamenilor albi. Fie că sunt pentru sau împotriva violenței e irelevant. Întrebarea care mă obsedează azi nu e dacă-mi place sau nu violența sau dacă ție îți place sau nu violența – dacă situația nu e ameliorată, și asta foarte, foarte rapid, va fi violență. Va fi violență (și de asta sunt la fel de convins cum sunt de faptul că stau pe scaunul ăsta) într-o zi în Birmingham. Și nu va fi vina niciunui Negro din Birmingham. E vina administrației din Birmingham și apatiei de la Washington. O situație intolerabilă. E intolerabilă de o sută de ani.
Nu pot... chiar nu pot să-i spun nepotului meu sau fratelui meu – nepotul meu are paișpe ani, fratele meu e bărbat în toată firea – nu pot să-i spun nepotului meu că dacă cineva îl lovește să nu dea și el. Chiar nu pot să-i spun asta. Și cu atât mai puțin fratelui meu că, dacă cineva vine la el acasă cu o armă, ar trebui să-l lase înăuntru și să-i dea voie să facă ce vrea cu copiii și soția lui. Dar ideea e asta: chiar dacă aș putea să-i spun fratelui meu să-i lase, nu e nicio garanție că fratele meu i-ar lăsa, iar eu nu pot să-l învinovățesc pentru asta.
E prea ușor, pe de altă parte, ca țara să stea și să admire studenții care fac sit-in, pentru că nu-i costă nimic. N-au nici cea mai mică idee ce-i costă pe copiii ăia când pichetează clădirile, de exemplu, când oamenii de sus te scuipă în cap sau încearcă să vomite pe tine. E ceva formidabil de cerut unor oameni care sunt practic liberi, într-o țară liberă, care se presupune că e liderul lumii occidentale.
Mi se pare o lașitate imensă din partea publicului să se aștepte să fie salvat de o mână de copii, pentru care refuză să fie responsabili.

TERKEL: E mult mai ușor, să spunem, pentru un orator Black Muslim, decât pentru un Martin Luther King...
BALDWIN: Mereu e mult mai ușor, bineînțeles, să – cum să spun? – să... în Harlem, întâlnirile Black Muslim din fiecare sâmbătă seara și oamenii de acolo care ascultă discursurile alea și multe alte discursuri, o fac pentru că sunt disperați. Nu cred – și ăsta e cel mai periculos lucru care s-a întâmplat – nu cred... Au fost trădați de atâtea ori și de atâția oameni, nu toți dintre ei albi, că nu mai cred că țara chiar are de gând să facă ceea ce spune, și nu există niciun precedent care să indice că țara chiar are de gând să facă ceea ce spune.
Acum, când li se spune că sunt mai buni decât albii, asta e o evoluție inevitabilă. Toate sutele alea de ani în care albii mergeau peste tot și ziceau că sunt mai buni decât toți ceilalți, mai devreme sau mai târziu trebuiau să creeze o contrapondere (mai ales cu Africa intrată pe scena globală): care nu e altceva decât preluarea întregii legende a istoriei occidentale – și a întregii ei teologii, schimbând unul sau două pronume, și transferând-o din Ierusalim în Islam, atât, o schimbare mică – și întoarcerea ei împotriva lumii albe. Lumea albă nu poate să facă nimic în legătură cu asta, nu poate să îi dea jos pe liderii musulmani sau pe oricine altcineva care face asta până nu e pregătită să stea față în față cu propria istorie.

TERKEL: Cum se leagă asta, atunci, de a fi un artist Negro? Întorcându-ne la un om care a însemnat atât de mult pentru tine, Richard Wright: el a scăpat. A vorbit de Paris ca de un refugiu. Tu l-ai privit ca pe o escală.
BALDWIN: La început, trebuie să recunosc, și eu priveam Parisul ca pe un refugiu. Niciodată nu aveam de gând să mă întorc aici. Am trăit acolo atât de mult, am ajuns să cunosc multe lucruri despre Paris.
Mi s-au întâmplat câteva lucruri: unul dintre ele a fost să-i privesc acolo pe americanii Negro care, ca să spun așa, trăgeau după ei Mississippi-ul peste ocean și acum operau într-un gol. Eu însumi mi-am dus cu mine obiceiurile sociale la Paris, unde nu aveam nevoie de ele. Mi-a luat foarte mult timp să învăț cum să mă port fără ele. Și complexul ăsta m-a înspăimântat foarte mult. 
Dar și mai importantă de atât, poate, a fost relația dintre americanii Negro și africanii și algerienii din Paris, care aparțineau Franței. Nu am avut nevoie de un grad prea mare de atenție ca să realizez că eram tratat, în cazul în care eram observat, diferit de ei, pentru că aveam pașaport american. Poate că nu-mi plăcea chestia asta: dar era un fapt. Și am putut să văd foarte bine că, dacă aș fi fost algerian, nu aș fi trăit în același oraș în care îmi imaginam că trăiesc ca Jimmy Baldwin; sau dacă aș fi fost african, ar fi fost un oraș foarte diferit pentru mine. 
Și am început să văd și faptul că Occidentul – întreg Occidentul – se schimbă, se rupe; și că puterea lui asupra mea și asupra africanilor s-a pierdut. Și nu se va mai întoarce niciodată. Așa că apoi mi s-a părut că exilul era un alt fel de a fi suspendat. 
Bănuiesc că, în final, cel mai important lucru a fost că sunt scriitor. Sună grandilocvent, dar adevărul e că nu cred, vorbind serios, că cineva în toate mințile vrea să fie scriitor. Dar descoperi că ești scriitor și apoi nu mai ai de ales. Trăiești viața aia sau nu trăiești deloc. Și eu sunt un scriitor american. Țara asta e subiectul meu. Și, lucrând la următorul meu roman, am început să realizez că New York-ul pe care încercam să îl descriu era New York-ul care, în momentul ăsta, îmbătrânise deja douăzeci de ani. A trebuit să mă întorc pentru a-mi verifica impresiile și, așa cum s-a dovedit, să fiu înțepat din nou, să îl privesc din nou, să îl port din nou și să mă reîmpac cu el.
Acum, îmi imaginez, va trebui să-mi petrec tot restul vieții ca un fel de navetist transatlantic. La un moment dat, când sunt în țara asta, tot timpul ajung în locul în care realizez că nu o văd foarte clar, pentru că e epuizantă – până la urmă, stai douășpatru de ore pe zi rezistându-i și fiind ofensat de ea, încercând să păstrezi un oarecare echilibru – așa că presupun că o să mă tot duc și o să tot vin.

TERKEL: Simți că anii tăi în Europa ți-au oferit o altă perspectivă?
BALDWIN: Am început să văd țara asta pentru prima dată. Dacă n-aș fi plecat, n-aș fi putut niciodată să o văd; și dacă n-aș fi putut niciodată să o văd, n-aș fi putut niciodată să o iert.
Nu mai sunt furios pe țara asta: sunt foarte îngrijorat pentru ea. Nu sunt atât de îngrijorat pentru cei Negro, cât sunt pentru țară. Țara nu știe ce le-a făcut celor care sunt Negro. Și țara nu are absolut nicio idee – și asta e dezastruos – ce și-a făcut singură. Nordul și sudul încă mai trebuie să analizeze prețul pe care îl plătesc pentru a-l ține pe Negro la locul lui; și, din punctul meu de vedere, se poate observa la fiecare nivel al vieții noastre, de la cel mai public la cel mai privat.

TERKEL: Poți să dezvolți un pic, Jim – ce și-a făcut țara singură?
BALDWIN: De exemplu, unul dintre motivele pentru care eu cred că tinerii noștri sunt atât de prost educați – și sunt incredibil de prost educați – e că educația cere o anumită îndrăzneală, o anumită independență de gândire. Trebuie să îi înveți pe niște oameni să gândească; iar pentru a învăța oamenii să gândească, trebuie să-i înveți să se gândească la tot. Nu poate fi ceva la care nu se pot gândi. Dacă e ceva la care nu se pot gândi, aproape imediat ajung să nu se mai poată gândi la nimic.Acum, e tot timpul ceva în țara asta, bineînțeles, la care nu te poți gândi – Negro-ul. S-ar putea ca ăsta să fie un argument foarte subtil, dar nu cred. Timpul va dovedi conexiunea dintre nivelurile vieții pe care le trăim și efortul extraordinar de a evita negrii. Se vede în viața noastră publică. Atunci când trăiam în Europa, mi-am dat seama că ceea ce americanii din Europa nu știu despre europeni e exact ce nu știau despre mine; și ce americanii de azi nu știu despre restul lumii, despre Cuba sau Africa, e ce nu știu despre mine. Politica externă incoerentă, total incoerentă a țării ăsteia e o reflexie a incoerenței vieților private de aici.

TERKEL: Deci nu ne știm nici măcar propriile noastre nume?
BALDWIN: Nu, nu le știm. Asta e toată treaba. Și vreau să sugerez ceva: ca să-ți înveți numele, trebuie să-l înveți pe al meu. Într-un fel, americanul Negro e figura esențială a țării ăsteia: și dacă nu stai față în față cu el, nu vei putea sta niciodată față în față cu nimic.

TERKEL: Dacă eu nu-ți știu numele, eu, un bărbat alb, nu-l voi ști niciodată pe al meu. Mă gândesc la Africa și la cum ai venit acasă și te-ai întors la munca ta de aici. Chiar dacă am zis că Nobody Knows My Name e o colecție de eseuri, nu e; e un roman; e o autobiografie, într-un fel. Scrii acolo un articol jurnalistic, foarte precis și abil, „Princes and Powers”, despre o întâlnire a scriitorilor Negro din toată lumea. Vorbeau acolo și scriitori africani...
BALDWIN: A fost, de fapt, o conferință africană. Predominant africană. Scriitorii Negro erau acolo ca africani sau, poftim, ca oameni negri ai lumii, dacă vrei.

TERKEL: Și despre scriitorul african? Nu e o problemă aici: descoperirea unei tradiții bogate, atât de mult timp îngropată de răpitori și colonizatori, în timp ce, în același timp, odată cu avansurile tehnologice, cartierele sărace sunt evacuate.
BALDWIN: Secolul douăzeci, de fapt.

TERKEL: Da. Nu e aici și pierdere și câștig? Lucrurile se întâmplă în același timp.
BALDWIN: E o întrebare foarte bună. E aproape imposibil să stabilești ce s-a pierdut, ceea ce face imposibil să stabilești ce se câștigă. Cum s-o zic? Într-un fel, aproape că îi invidiez pe scriitorii africani, pentru că e atât de mult de excavat și pentru că relația lor cu lumea – cel puțin din poziția din care văd eu lucrurile, pot să greșesc – pare mult mai directă decât poate fi vreodată a mea. Dar, Dumnezeu știe, experiența colonială a distrus atât de mult, a dinamitat atât de mult și, bineînțeles, a schimbat pentru totdeauna personalitatea africană. Nu știi ce a fost cu adevărat de cealaltă parte a potopului. Va dura generații întregi până când trecutul să poată fi restabilit și, de fapt, folosit.
În același timp, bineînțeles, toate națiunile africane au obligația, necesitatea, de a intra în secolul douăzeci, chiar cu o viteză remarcabilă în unele cazuri. Ăsta e singurul mod în care pot supraviețui. Și, bineînțeles, toți africanii, fie că știu sau nu, au îndurat experiența europeană și au fost marcați și schimbați de standardele europene; iar într-un fel curios, unirea africanilor, atât cât poate fi spus că există ea, e o invenție albă. Singurul lucru care îi unește pe negrii de peste tot e, atât cât pot eu să-mi dau seama, faptul că albii îi subjugă. Sunt curios ce se va întâmpla când nu va mai exista chestia asta. Pentru prima dată în memoria tuturor celor care trăiesc, negrii să-și aibă destinele în propriile mâini. Ce va ieși atunci, care vor fi problemele și tensiunile și terorile, asta e o întrebare foarte bună, foarte încărcată. 
Cred că, dacă eram mai sinceri aici, am fi putut ajuta mult în tranziția asta, pentru că avem un avantaj, pe care părem să-l considerăm un dezavantaj, în fața tuturor celorlalte națiuni occidentale. Am creat – nicio altă națiune n-a făcut-o – un om negru care aparține, care e parte a Occidentului. Spre deosebire de Belgia sau orice altă putere europeană, sclavii noștri erau pe teritoriul nostru. Nu contează cât de tare o negăm, nu puteam să evităm o implicare umană cu ei, chiar dacă negăm asta până la moarte, ea e, totuși, acolo.
Acum, dacă ne-am putea întoarce și da ochii cu asta, am avea un avantaj extraordinar în lumea de azi. Atâta timp cât nu o facem, nu prea sunt speranțe pentru Occident. Cum aș putea s-o zic? Dacă oamenii ar putea accepta că nu mai e important să fii alb, ar începe să nu mai fie important să fii negru. Dacă am putea accepta faptul că nicio națiune cu douăzeci de milioane de negri în ea atâta timp și cu un asemenea grad de implicare, nicio națiune nu poate fi numită, în circumstanțele astea, o națiune albă, asta ar fi o realizare imensă și ar schimba multe lucruri.

TERKEL: Presupunând că rațiunea... presupunând că umanitatea în sine, umanitatea din noi toți, va triumfa, nu va mai fi, așa cum spui, nicio națiune albă și nicio națiune neagră, ci vor fi națiuni de oameni. Acum ajungem la chestiunea tradiției Negro îngropate de mult. La începutul interviului nostru, am pus un album de Bessie Smith. La un moment dat, îți era rușine de el. Acum realizezi că e o mare mândrie acolo – și artă. Gândindu-te acum la tânărul african: dacă o anumită identitate, impusă din exterior, e pierdută, va respinge el ceea ce a fost numai al său la început pentru ceva neutru, chiar dacă acel ceva este mai avansat din punct de vedere material?
BALDWIN: Am tendința de a mă îndoi; dar, bineînțeles, n-ai cum să știi. Judecând numai după experiența mea limitată din Paris cu câțiva africani, tendința mea e de a mă îndoi. Cred că impulsul adevărat e excavarea tradiției indiferent de costuri și aducerea ei în prezent. Asta e o idee foarte solidă. E necesară. În toate lucrurile care au fost distruse de Europa, care nu vor fi puse la loc niciodată, de fapt, chiar și așa, în tot molozul ăla, e ceva foarte, foarte valoros, nu numai pentru africani, dar pentru noi toți.
Trăim într-un moment similar momentului în care Constantin a devenit creștin. Toate standardele după care viața occidentală a fost trăită până acum sunt în proces de deconstrucție și revizuire; și un fel de pasiune și frumusețe și bucurie care au existat în lumea de dinainte și au fost îngropate atâta timp trebuie să fie aduse înapoi.

TERKEL: Acum ajungem la dezumanizare, nu: la impersonalitatea timpului nostru?
BALDWIN: Da, da. Bineînțeles, asta nu poate – aș urî să văd asta – să continue. Nici măcar nu am de gând să cad la pace cu o asemenea lume; sunt mult mai multe lucruri mai importante decât Cadillac-urile, Frigidair-urile și mașinile IBM. Nu. Și tocmai unul dintre lucrurile greșite cu țara asta e ideea că IBM-urile și Cadillac-urile dovedesc ceva. 
Lumea îmi spune mereu câți Negro au cumpărat Cadillac-uri anul trecut. Asta mă îngrozește. Tot timpul mă întreb: Crezi că pentru asta e țara? Chiar crezi că de asta am venit aici, de asta am suferit, pentru asta eram pregătit să mor? Un nenorocit de Cadillac?

TERKEL: Asta e la fel și pentru albi și pentru negri, nu?
BALDWIN: Și pentru albi, și pentru negri, da. Cred că țara trebuie să descopere ce vrea să spună prin libertate. Libertatea e ceva foarte periculos. Orice altceva e dezastruos. Dar libertatea e periculoasă. Trebuie să faci alegeri. Trebuie să faci alegeri foarte periculoase. Trebuie să fi învățat că viața ta e în propriile tale mâini.

TERKEL: Chestiunea despre libertate duce la alt capitol din cartea ta, în care discuți o întâlnire cu Ingmar Bergman, pe care îl descrii ca pe un artist liber, relativ liber. Ne poți vorbi despre asta?
BALDWIN: Bine, o parte din libertatea lui Bergman, bineînțeles, e pur economică. E bazată pe structura socială și economică a Suediei. Nu trebuie să se îngrijoreze în legătură cu banii pentru filmele lui, iar asta e foarte sănătos pentru el. Dar, la un alt nivel, mi s-a părut liber pentru că – și ăsta e un mare paradox al libertății – își acceptase limitările: limitările dinăuntrul lui, limitările din societatea lui. Nu vreau să spun că a acceptat toate limitările sau că e pasiv în fața lor. Dar înțelege că e Ingmar Bergman, că poate face unele lucruri și nu le poate face pe altele și că nu trăiește pentru totdeauna; înțelege ceva ce oamenii din țara lui au mari probleme în a înțelege: că viața e foarte dificilă, foarte dificilă pentru oricine, pentru oricine se naște.
Oamenii nu pot fi liberi până când nu înțeleg asta. Bessie Smith era mult mai liberă – oricât de apăsător și teribil ar putea suna asta – decât oamenii care au omorât-o sau au lăsat-o să moară. Big Bill Broonzy la fel – un om mult mai liber decât oamenii de succes care sunt pe Madison Avenue azi. Dacă poți accepta ce-i mai rău, așa cum mi-a spus cineva, atunci poți vedea ce-i mai bun; dar dacă crezi că viața e o budincă de prune mare, glorioasă, imensă, știi, o s-o iei razna.

TERKEL: Pentru a continua poate cu un alt exemplu: fetița care a intrat în Little Rock School House și a fost scuipată era mult mai liberă decât copilul alb care stătea acolo cu preconcepțiile lui.
BALDWIN: Bine, cred că dovada că un Negro e azi mult mai puternic în sud e pur si simplu că... știi...

TERKEL: Știa cine e...
BALDWIN: Știa cine e. Știa cine e. Până la urmă, copilul ăla era pe drum de mult. Nu a venit de niciunde. Familiile Negro sunt capabile să producă asemenea copii; pe de altă parte, faptul că bunii oameni albi din sud nu s-au arătat încă demonstrează ceva despre starea morală a sudului. Oamenii ăia din Tallahassee care nu sunt niciodată în stradă când mulțimile sunt acolo – de ce nu sunt? E și orașul lor!

TERKEL: Ce crezi despre cineva ca Lillian Smith7?
BALDWIN: Lillian Smith e o figură extraordinară, eroică și foarte singură. Evident. Are foarte puțini prieteni în locul ăla micuț din Georgia unde merge mai departe atât de elegant. A plătit un preț formidabil pentru încercarea de a face ce crede că e bine. Și prețul e teribil, teribil de mare. Singurul fel în care prețul poate scădea e dacă mai mulți oameni o fac.
TERKEL: Asta ne duce la ce ai scris în capitolul „Căutând o majoritate” despre majoritate și minoritate.
BALDWIN: Majoritatea, de obicei – și urăsc să spun asta – greșește. E o mare confuzie în țara asta în legătură cu asta.

TERKEL: Un dușman al poporului a lui Ibsen...?
BALDWIN: Da. Chiar cred, serios, că există o diviziune a muncii în lume. Hai s-o spun în felul ăsta: sunt atâtea lucruri la care nu mă pricep – nu pot conduce un camion; nu pot administra o bancă. Bine, atunci – alți oameni trebuie să facă asta. Într-un fel, sunt responsabili în fața mea; și eu sunt responsabil în fața lor.
Responsabilitatea mea în fața lor e să încerc să spun adevărul așa cum îl văd eu – nu atât de mult în legătură cu viața mea privată, cât în legătură cu viețile lor private. Ca să avem în lume, știi, un standard, pentru toți, care să ne ajute să trecem peste problemele noastre. Problemele vin mereu. Și Cadillac-urile nu te ajută să treci peste ele. Și nici psihiatrii. Tot ce te ajută să treci peste ele e puțină încredere în viață, la care nu e ușor de ajuns.
Acum, când vorbim despre majorități și minorități, am mereu senzația că țara vorbește de un concurs de popularitate în care toată lumea lucrează împreună pentru niște câștiguri materiale absolut hidoase. Dar, de fapt, cred că toți politicienii din sud au eșuat în fața responsabilității lor pentru oamenii albi din sud. Cineva din sud trebuie să știe că e evident că status quo-ul nu mai poate să existe încă o sută de ani. Adevărata responsabilitate a politicienilor e să-i pregătească pe oamenii care formează acum mulțimile astea, să-i pregătească pentru ziua aia: să minimizeze pagubele pentru ei. 
Domnia majorității din sud nu e deloc o domnie a majorității. E o domnie a mulțimilor. Și ceea ce umple mulțimile astea e un gol moral, care e creat de lipsa unui lider. Ăsta e felul în care e lumea, și nu vorbesc aici de dictaturi. 

TERKEL: Oamenii de stat?
BALDWIN: Oamenii de stat, exact. Oamenii care sunt în guvern se presupune că știu mai multe despre guvernare decât oamenii care conduc camioane și culeg cartofi și încearcă să crească copii. De asta sunt puși acolo.

TERKEL: Cineva, atunci, care să aibă habar de istorie?
BALDWIN: Asta e exact ce nu avem. Dacă nu știi ce s-a întâmplat în urma ta, nu știi ce se întâmplă în jurul tău.

TERKEL: Mai devreme, Jim, ai menționat că pentru a îndrepta politicile naționale, politicile private, aceste vieți private, individuale, trebuie să fie îndreptate și ele. Ai vorbit despre partea ta ca scriitor, despre cum trebuie să scrii. În capitolul ăla despre Bergman, „The Northern Protestant”, e un comentariu frumos: „Toată arta e o confesiune, mai mult sau mai puțin oblică. Toți artiștii, dacă vor să supraviețuiască, sunt forțați, la sfârșit, să spună toată povestea, să vomite chinul”.
BALDWIN: Arta trebuie să fie un fel de confesiune. Nu vreau să spun o confesiune adevărată, în sensul folosit de revista aia jalnică. Efortul, mi se pare mie, e ăsta: dacă îți poți examina și dacă poți sta față în față cu viața ta, poți descoperi termenii în care ești conectat cu alte vieți și ei pot descoperi, la rândul lor, termenii prin care sunt conectați cu alți oameni.
Asta ni s-a întâmplat fiecăruia dintre noi, sunt sigur. Ai citit ceva ce ai crezut că ți s-a întâmplat doar ție și ai descoperit că i s-a întâmplat acum 100 de ani lui Dostoievski. Asta e o mare eliberare pentru o persoană care suferă, care are dificultăți, care crede mereu că e singură. De asta e importantă arta. Arta n-ar fi importantă dacă viața n-ar fi importantă, iar viața e importantă. 
Majoritatea dintre noi, indiferent ce am zice, mergem pe-ntuneric, fluierăm pe-ntuneric. Nimeni nu știe ce urmează să i se întâmple dintr-un moment în altul sau cum va trece prin asta. E ireductibil. Și e adevărat pentru toată lumea. Acum, e adevărat că natura societății e aceea de a crea, printre cetățenii ei, o iluzie a siguranței; dar e la fel de adevărat că siguranța e mereu în mod necesar o iluzie. Artiștii sunt aici pentru a tulbura pacea.

TERKEL: Artiștii sunt aici pentru a tulbura pacea? 
BALDWIN: Da, trebuie să tulbure pacea. Altfel, haos.

TERKEL: Viața e risc.
BALDWIN: Da, e. Mereu e. Oamenii trebuie să știe asta. Într-un fel vor trebui să o știe ca să treacă peste riscuri. 

TERKEL: Deci siguranța în sine e complet iluzorie?
BALDWIN: Nu există așa ceva ca siguranța pe planeta asta. Nimeni nu știe atât de mult. Nimeni nu va ști vreodată. Nu numai despre lume, ci și despre sine. De asta e nesigur. 
Despre asta e cu adevărat tragedia. Oamenii cred că tragedia e un fel de... broderie, ceva irelevant, pe care poți să îl alegi. Dar, de fapt, e o necesitate. Despre asta sunt Blues-ul și Spirituals-ul. Despre abilitatea de privi lucrurile așa cum sunt și de a supraviețui lucrurilor pe care le pierzi sau nici măcar a supraviețui – a ști că ele vin. A ști că ele vin e singura asigurare pe care o ai, o asigurare palidă că le vei supraviețui.

TERKEL: Din nou, în cartea ta menționezi că nouă, americanilor, chiar dacă avem unele posibilități formidabile, ne lipsește ceea ce non-americanii ar putea să aibă: un simț al tragediei. 
BALDWIN: Mi se pare incredibil – și nu încerc să suprasimplific nimic – că în țara în care, până la urmă, ai condiții de viață mai bune decât oriunde altundeva în lume: e incredibil că poți cunoaște atât de mulți oameni care sunt într-o stare de nesiguranță absolută în ceea ce privește propria persoană. Literalmente nu pot să treacă printr-o dimineață fără să meargă la psihiatru. Mi se pare dificil să iau asta cu adevărat în serios. Alți oameni care au probleme terifiante și inimaginabile, dintr-un punct de vedere american, nu visează nici măcar să ajungă aproape de un psihiatru și n-ar face-o nici măcar dacă ar fi destul de nebuni să o viseze. Asta pare o mare, cum să-i spun?, nu neapărat boală, ci frică. Francezii și franțuzoaicele pe care îi cunosc petrec mult mai puțin timp cu războiul ăsta groaznic, interior, care îi rupe pe ei și pe cei din jurul lor în bucățele, decât o fac americanii. De ce se întâmplă așa e probabil o întrebare pentru altcineva; dar e așa, iar eu cred că asta spune ceva serios despre scopul adevărat și despre standardele adevărate ale societății noastre. Oamenii nu trăiesc după standardele după care spun că trăiesc, iar prăpastia dintre credința lor și actualitate e ceea ce creează disperarea și nesiguranța asta, care sunt foarte, foarte periculoase.

TERKEL: În eseul tău „Băiatul negru privește băiatul alb”, explorezi relația ta cu Norman Mailer. Implici că băiatul alb, dacă poate să trateze lucrurile cât de sincer e capabil, lucrurile astea de acum, „evenimentele triste și furtunoase”, și dacă le înțelege, „atunci e mai bogat și noi suntem, la rândul nostru, mai bogați; dacă nu le-a înțeles, atunci suntem toți mai săraci. Pentru că, chiar dacă e necesar să fie pusă în context, el are o viziune reală asupra noastră așa cum suntem și, nu poate fi repetat de prea multe ori în țara asta acum, că, acolo unde nu e viziune, oamenii pier”.
BALDWIN: Chiar asta vreau să zic.

TERKEL: În ora asta, care a trecut atât de absurd de repede, am tratat numai la suprafață cine e James Baldwin, care ni s-a confesat într-un mod frumos. Pe lângă Nobody Knows My Name, a scris până acum două romane, Giovanni’s Room și Go Tell It on the Mountain și acum, romanul în lucru…
BALDWIN: Another Country. E despre țara asta. 

TERKEL: O ultimă întrebare. James Baldwin: cine ești tu acum?
BALDWIN: [pauză lungă] Cine, chiar așa. Bine, poate aș putea să-ți spun cine sunt, dar descopăr în același timp cine nu sunt. Vreau să fiu un om onest. Și vreau să fiu un scriitor bun. Nu știu dacă cineva ajunge vreodată să fie ce vrea să fie. Trebuie doar să cânți după ureche și... să te rogi să plouă.



Staggerlee se întreabă

1
Mă întreb mereu 
ce cred ei că fac niggerii
în timp ce ei, pragmatiștii roz și alabastru, 
se ocupă de
Rusia
și definesc și re-definesc și re-aliniază
China,
abținându-se, între timp, cu noblețe, 
de la a arunca în aer pământul ăla
pe care l-au blasfemat
deja până s-a făcut bălegar:
femeile blânde, vesele, 
cu ochi mari, și bărbații lor,
nostalgici pentru cauza nobilă a Vietnamului,
nostalgici pentru cauze nobile,
tânjind, nobili, să-și croiască drum prin sângele sălbaticilor –
ah–!
Uncașii nu vor părăsi niciodată rezervația,
decât ca să cumpere whisky de la State Liquor Store.
Canalul Panama va rămâne blocat pentru totdeauna:
orice tratat poate fi încălcat.
O să întoarcem fluxul mării agitate a
Caraibilor,
soarele va răsări și va apune
pe balcoanele hotelurilor noastre când vrem noi.
Nativii nu vor avea de ce să se plângă,
într-adevăr, vor începe să fie recunoscători,
o să le meargă mai bine ca niciodată.
Vor învăța să amâne gratificarea
și să economisească, așa cum facem noi.

O, da. Vor face asta.
Trebuie doar să le facem o ofertă
pe care nu o pot refuza.

Steagul ăsta a fost înfipt în lună:
va fi interesant de văzut
ce pași va face luna ca să se răzbune
pentru această supoziție care îți taie respirația.
Poporul ăsta
se masturbează până și în giulgiuri.
Și-au tăiat copiii în bucățele. 
Nu au respectat niciun tratat,
cu oricine și oriunde l-ar fi-ncheiat.
Zidurile orașelor lor,
la fel de putrede precum copiii lor.
Nu-i de mirare că-s atacați de copiii lor cu cuțite.
Nebunul de Charlie fiul omului era unul din copiii lor,
își alesese deja calea
până să termine grădinița,
și, în ceea ce o privește pe Patty, moștenitoare a tuturor timpurilor,
a avut cea mai frumoasă vacanță
dintre toate moștenitoarele, de peste tot:

Fir-aș al naibii, Mamă, arme adevărate!
și vin și cu un ditamai armăsaru’ ăsta negru-mpuțit:
o, Mamă! îmi aruncă priviri!

O, nobil Duce Wayne,
ai grijă pe domeniile astea vesele de vânătoare. 
Se spune că singurul indian bun 
e indianul mort,
ce vreau să spun e că
nu poți avea niciodată prea multă grijă, auzi?
O, măreț Ronnie Reagan, 
înțelept și resemnat iubitor al pădurilor roșii, 
mult preaiubite bărbat imatur învingător al Republicii suferinde, 
de la scutec la terenul de fotbal la studiourile Warner Brothers, 
fii tu cel mai Băiețoi rânjit, ușor falic al tuturor timpurilor!

Alune cu sare, alune cu sare,
pentru inimi dragi și oameni blânzi,
și Unchiul Sam cel simplu, vesel și strălucitor!

Nigger, citește asta și fugi!
Și dacă nu poți să citești, 
fugi oricum!

De la Manifest Destiny8
(Cortez și toți oamenii lui 
tăcuți pe un vârf în Darien) 
la A Decent Interval9,
și elicopterul se ridică deasupra Saigonului, 
abandonând cauza nobilă 
și pe oamenii pe care i-am făcut ignobili
și pe care îi lăsăm acolo, acum, să moară,
unul încă mișcă, cu o viteză optimă10,
spre Marea de Sud a Chinei, și dincolo, 
unde milioane de noi niggeri
așteaptă vești bune! 

Nu, a zis Doamna Marelui Bărbat,
Sunt împotriva avortului, 
De fiecare dată simt că omoară pe cineva. 
Și, despre pedeapsa capitală?
Cred că pedeapsa cu moartea ajută. 

Corect. 
Plin ochi de niggeri 
condamnați la moarte.

Oh, Susanna, 
don’t you cry for me!

2
Ei bine, cred că ce ar trebui 
să facă niggerii e
să se pună în calea 
acelei vechi și dulci șarete, 
să o întoarcă și să ne ducă acasă. 

Asta ar ajuta, cum spun ei, 
și au felul lor
de a împinge cumva șareta. 
Ei au încă putere 
asupra Vântului și Apei, 
deși vor avea niște surprize 
cu Norii și Focul. 

Zilele mele nu sunt zilele lor.
Metodele mele nu sunt metodele lor.
Nu m-aș gândi la ei,
într-un fel sau altul,
dacă nu s-ar fi pus 
atât de grotesc
între mine și fratele meu.

Și, atunci, mă întreb mereu:
poți să-ți dorești orbirea?
Atunci, ce trebuie să fi văzut ochii orbi
ca să-și dorească să nu mai vadă!

Căci eu am văzut, 
în ochii care mă priveau,
pe mine sau pe fratele meu, 
am văzut, în cea mai adâncă vale
a privirii, am văzut 
o flacără cum izbucnește, pâlpâie și se stinge, 
am văzut un văl cum cade, 
și mă lasă pe mine, și pe celălalt, 
singuri în peștera aia, 
pe care și-o amintește fiecare suflet, și 
În afara căreia, într-o frică disperată, 
mă întorc, mă întorc, mă clatin, mă împiedic afară, 
în aerul vindecător, 
cad lat pe pământul vindecător, 
Aducând laude, sfătuindu-mi 
inima, sufletul, să laude.

Care e lucrul pe care poporul ăsta
nu-l poate uita?

Sigur nu pot fi păcăliți
să își imagineze că crimele lor
sunt originale?

Nu e absolut nimic original
în fierul încins pe ochi, 
sexul smuls dintre picioare, 
fătul smuls din pântec, 
creierii împrăștiați pe stâncă, 
nimic original la Iuda,
sau la Petru, sau la tine sau la mine: nimic:
suntem toți mincinoși și lași, 
sau aproape toți, sau aproape tot timpul:
pentru că și noi urmărim fulgerul, 
răspundem tunetului, intrăm în vârtejuri,
ne ghemuim acolo unde bate soarele, 
și ne scobim între dinți cu trăsnete. 

Atunci, poate că își imaginează 
că crimele lor nu sunt crime?

Poate.  
Poate că de asta nu se pot căi, 
de asta nu există posibilitatea căinței. 
Manifest Destiny e un imn al nebuniei, 
care se hrănește din el însuși, care se termină
(atunci când se termină) în nebunie:
acțiunea e orbire și durere, 
durere care aduce o amorțeală atât de profundă 
că fiecare acțiune e împinsă, 
forțată cu disperare, 
împinsă să fie o lovitură:
mâna devine un pumn, 
așchia devine o bâtă, 
pântecul o mlaștină periculoasă, 
speranța și frica de iubire 
sunt acide în măduva oaselor. 
Nu, focul lor nu e înăbușit, 
nici nu poate fi: petrolul care hrănește flăcările 
e frica neasumată de mânia Domnului. 

Da. Dar hai să privim altfel, 
mai puțin teologic:
cu toate că teologia nu are absolut nimic de-a face 
cu ce încerc eu să spun. 
Dar în momentul când spui Dumnezeu 
teologia e invocată 
să întărească sau să distrugă credința:
un exercițiu care face credința irelevantă
și se adaugă disperării de pe Fifth Avenue 
în orice după-amiază, 
oamenii se mișcă, fără adăpost, prin oraș, 
se roagă să găsească un refugiu înainte ca cerul 
și turnurile să se prăbușească, 
înainte ca pământul să se deschidă, ca în Superman.
Ei știu că n-o să vină nimeni 
să dea timpul înapoi, 
știu asta, așa cum știu 
că pământul s-a deschis și înainte 
și că se va deschide iar, așa cum știu și că 
imperiul lor se prăbușește, e condamnat, 
nimic nu poate să-l țină în picioare, nimic. 
Nu vorbim despre credință. 

3
Mă întreb cum cred 
că au reușit, că reușesc niggerii, 
cum de niggerii sunt încă aici. 
Dar, până la urmă, nu cred că îndrăznesc 
să se gândească la asta: nu:
Sunt destul de sigur că nu se gândesc la asta deloc. 

Doamne, 
Eu cu doamna de alabastru a casei, 
cu Beulah. 
Beulah pe la șaizeci, bine făcută, 
bicepși ca ai lui Mohammed Ali, 
ea la cuptor, face biscuiți, 
prăjește ouă și bacon, face cafea, 
pune suc, și doamna casei, 
zice, zice că nu știe cum 
s-ar descurca fără Beulah 
și Beulah doar mormăie tăcut, 
Cred că nu prea, 
și îi dă înainte, tot înainte
și doamna casei zice
E parte din familie, 
și Beulah se întoarce, îmi aruncă o privire, 
își suge măselele și își dă ochii peste cap 
spre spatele întors al doamnei, și 
îi dă înainte, tot înainte. 

În timp ce ei se ocupă de
Rusia
Și intră în nisipurile mișcătoare ale 
Chinei 
și conduc 
Africa, 
Și pregătesc 
jaful caraibian, și 
prădarea Mării de Sud a Chinei, 
niggerii sunt conștienți că nimeni nu a vorbit 
absolut nimic cu niggerii. 

Ei bine. Niggerii nu dețin nimic, 
n-au steag, până și numele noastre 
sunt de căpătat 
și nu schimbi asta 
spunându-ți X:
câteodată asta doar înrăutățește lucrurile, 
ca și când ai bloca drumul care duce înapoi 
de unde ai venit și
de unde poți începe din nou. 
Și, oricum, nimic din toate astea nu schimbă realitatea, 
în care, de exemplu, nu vreau ca fiul meu 
să moară în Guantanamo, 
sau oriunde altundeva, de fapt, 
în serviciul Stelelor și al Dungilor. 
(Am văzut niște stele. 
Am niște dungi.)

Nici (întâmplător)
despre Bombă n-a vorbit nimeni cu niggerii:
senzația incoerentă e că 
cu cât niggerul știe mai puțin despre Bombă, cu atât mai bine:
doamna casei 
zâmbește neliniștită spre tine,
de parcă tocmai ar fi auzit-o cineva 
vorbind despre familie, sau despre secrete sexuale, 
și schimbă subiectul la Educație, 
sau Angajarea cu Normă Întreagă, sau listele de Ajutor Social, 
zâmbetul ei spune, Nu te descuraja. 
Știm cum te simți. Poți să ai încredere în noi. 

Da. Aș vrea să vă cred. 
Dar nu vorbim despre credință. 

4
Fiii lăcomiei, moștenitorii jafului, 
se apropie de sfârșitul călătoriei:
e uimitor că se apropie fără îndoială, 
de parcă ar fi devenit, ei înșiși, 
pământul ăla atât de ars și blasfemat, 
bizonul răpus, triburile masacrate, 
câmpia nesfârșită, virgină și impregnată de sânge, 
foametea, liniștea, ochii copiilor, 
crimă deghizată în mântuire, care seduce
orice ochi democrat, 
gurile adevărului și durerii astupate cu bumbac, 
viol delirant cu miros de magnolie,
tăierea rodului pântecului lor în bucăți, 
hei! bebelușii de smoală, fii și nepoți, nepoatele
high-yaller12, 
și scula neagră a lui Tom retezată 
să foșnească în crinolină, 
să atârne, cea mai grea dintre bijuteriile familiei, 
între sânii roz și de alabastru 
ai Doamnei Marelui Bărbat, 
sau băgată în teaca din talie
a curvei sau a nepoatei Creole high-yaller, 
o bucată de satin maro-negru strălucitoare, 
să fixeze, să fixeze, ca ochiul lui Dumnezeu: 

creația își dorește să recreeze un timp 
când eram toți capabili să recunoaștem o crimă. 

Vai, 
semenii mei loviți, 
petrecerea s-a terminat:
n-a existat niciodată un popor alb, 
nicăieri: iluzia a fost făcută cu oglinzi—
uite: unde e imaginea ta acum?
unde moștenirea ta, 
pe ce stâncă stă mândria asta? 

O, 
te sfătuiesc, 
lasă Istoria în pace. 
E epuizată, 
stă și privește în gol la oglinda din dressing, 
și se întreabă ce iepure să scoată, acum, 
și din ce pălărie, 
și se gândește serios să se retragă, 
deși știe că publicul ei 
n-ar îndrăzni să o lase. 

Trebuie să se schimbe. 
Da. Istoria trebuie să se schimbe. 
Începe o muzică 
lentă, sincopată, neîntreruptă, 
care sugerează revenirea ei, 
transformată, fecioară cum era, 
la Început, neatinsă, 
așa cum a fost rostit Cuvântul, 
înainte de violul care a transformat-o 
în curva multitudinilor, sau, 
cum ar spune cineva, înainte să devină Starul
al cărui nume, deasupra titlului nostru, 
conduce Show-ul, făcând Istoria o fraieră, 
responsabilă pentru toate replicile ratate, 
toate semnalele neînțelese, responsabilă pentru viața
și moartea tuturor iluziilor luminoase
și a deziluziilor întunecate, 
Doamne, Istoria epuizată
de legătura ei indescriptibilă cu Timpul, 
pentru că Timpul și Istoria 
nu au fost niciodată pe aceeași pagină:
Timpul râde de Istorie 
Și din nou și din nou și din nou
Timpul îi întinde o capcană Istoriei. 

Dar noi am reușit, cumva, de fiecare dată 
să chemăm Istoria înapoi pe scenă, 
să mai facă o plecăciune, 
să justifice, să sanctifice 
călătoria de până acum. 

Timpul ne-a avertizat să ne cerem înapoi banii, 
și nu a fost de acord cu Istoria
în ce privește culorile alb și negru.
Nu numai că venim dintr-un timp foarte îndepărtat,
dar lumina Soarelui 
unește toate culorile într-una singură. 

Semenii mei, 
am văzut cum l-ați trădat pe Mântuitorul vostru, 
(voi sunteți cei care Îl numesc Mântuitor)
de atâtea ori, și 
I-am vorbit despre voi, 
pe la spatele vostru. 
Destul de multe lucruri s-au întâmplat 
pe la spatele vostru, și, 
dacă telefonul vostru nu a fost încă tăiat, 
va începe curând să sune:
să vă informeze, de exemplu, că o generație întreagă 
e pe cale să moară în Africa, 
și că o nouă generație e pe cale să se ridice, 
și nu va mai avea nevoie de mita voastră, 
sau de insistențele voastre:
nici de moralitatea voastră. Fără aur furat—
Ah! Semenii mei, dacă v-aș putea face să vedeți 
că crima nu e ce mi-ați făcut mie! 
Voi sunteți cei orbi, 
voi, cu capul plecat în lanțuri, 
voi, ai căror copii își bat joc de voi, și caută alt mentor, 
voi, care nu vă puteți uita în ochii nimănui, bărbat, femeie sau copil, 
al căror somn e negru de teroare, 
pentru care iubirea a murit acum mult timp, 
undeva între aeroport și seif, 
cumpăratul și vândutul acțiunilor în creștere sau cădere, 
voi, cărora vă lipsesc Zanzibar și Madagascar și Kilimanjaro
și leii și tigrii și elefanții și zebrele 
și peștii zburători și crocodilii și aligatorii și leoparzii
și cascadele care se varsă și râurile nesfârșite, 
flori mai proaspete ca Edenul, liniște mai dulce decât mila Domnului, 
pasiune la fiecare colț, zvâcnind în tufișuri, 
mai groasă, o, decât mierea în stup, 
se scurge 
se scurge 
se deschide, primește, suspină din cap până în picioare
până în măduvă, 
dulce rai așteptând 
să dureze pentru totdeauna, da,
dar acum, 
bucuria se termină, omule, rămâne un preț de plătit, 
inocența voastră costă prea mult 
și nu putem să vă mai ducem pe cheltuiala noastră,
pe spatele nostru: baby, 
găsește un alt Eden, un alt măr, 
undeva, dacă poți, 
și găsește alți nativi, altundeva,
să te asculte cum ragi 
până-ți dai drumul, ca un bărbat, 
dar nu avem nevoie de voi, 
sătui să fim o fantezie care vă hrănește, 
și să fim principalul complice al crimei voastre:
pentru că e crima voastră, acum, crucea de care vă agățați,
Alfa și Omega în tot. 

Ei bine (v-au spus alții) 
că bufonul vostru a obosit, maestrul păpușar 
s-a plictisit de moarte de acest dezastru monoton, 
și a plecat demult, nu vă aparține 
mai mult decât v-a aparținut vreodată 
femeia mea sau copilul meu. 


În acest lung travaliu, 
strămoșii noștri ne-au vorbit și noi i-am ascultat, 
și am încercat să vă facem să auziți viața în cântecul nostru, 
dar acum nu mai contează deloc pentru mine 
dacă știți despre ce vorbesc—sau nu:
știu de ce nu suntem orbiți 
de strălucirea voastră, putem să vă vedem pe voi, 
cei care nu ne puteți vedea. Știu 
de ce suntem încă aici. 

Drum bun. 
Niggerii pregătesc, 
zi de zi, viața fără sfârșit, 
și vă doresc tot binele: 
dar refuză să imite Fiul Dimineții, 
și să conducă Iadul. 

___
1 Pickaninny e un cuvânt folosit în Indiile de Vest pentru copiii mici, derivat din portughezul pequenino. În America de Nord, era folosit însă ca termen rasist pentru a numi copiii persoanelor de culoare.
2 Un Holy Roller este un creștin protestant care, în anumite momente, dansează, tremură sau imită mișcări necontrolate, crezându-se pătruns de Sfântul Duh.
3 Underground Railroad a fost o rețea 
de drumuri secrete folosite de 
afro-americanii sclavi pentru a scăpa din statele sudice în statele nordice 
sau Canada.
4 Legile „Jim Crow” sunt o serie de acte normative adoptate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX de statele sudice din SUA, care pun în practică segregarea rasială. Ele au fost aplicate până în 1965, când, în urma cazului Brown v. Board of Education, segregarea școlilor a fost declarată neconstituțională, iar statele au început să le anuleze.
5 Congress of Racial Equality e o organizație fondată în 1942 la Chicago, de studenți, care devine pionierul protestelor non-violente în Statele Unite ale Americii și care lucrează alături de Martin Luther King până la mijlocul anilor șaizeci (după realizarea acestui interviu), când adoptă politici separatiste.
6 Activiști pentru drepturile civile care mergeau cu autobuzele în statele sudice segregate ale SUA, ocupând locuri destinate
„oficial” albilor.
7 Femeie albă din sudul SUA care s-a opus politicilor de segregare și a susținut abolirea legilor Jim Crow.
8 Credința că Statele Unite ale Americii au fost destinate să se întindă între cele două oceane, Pacific și Atlantic. 
9 Teorie legată de sfârșitul Războiului din Vietnam, care spune că administrația Nixon a renunțat la Sudul Vietnamului și a vrut să păstreze un „interval decent” între retragere și căderea Vietnamului, pentru a-și salva imaginea.
10 În original With All Deliberate Seed – se referă la Brown v. Board of Education, decizia Curții Supreme în care s-a stabilit că legile Statelor Unite care prevedeau segregarea în instituțiile de învățământ sunt neconstituționale. Însă Curtea Supremă a ordonat doar încetarea segregării „cu viteză precaută,” o afirmație neclară, care a dat șansa segregaționiștilor să opună rezistență.
11 Persoană de culoare cu pielea mai deschisă. 
12 Orice persoană de descendență europeană sau africană născută în Indiile de Vest sau în părți ale Americii franceze sau spaniole. 

Traducere de Vlad Pojoga (interviu), Ilinca Pop și Cătălina Stanislav (poezie)