Frank O’Hara
Frank [Francis Russell] O’Hara s-a născut în 27 martie 1926, în Baltimore, și a crescut în Grafton, Massachussets. Între 1941 și 1944, studiază pianul la Conservatorul New England din Boston și se înrolează în marina americană, unde care este operator-sonar pe distrugătorul USS Nicholas, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Datorită legislației adoptate după război, care le oferea veteranilor locuri cu bursă la universitățile americane, O’Hara se înscrie la Harvard, unde îl cunoaște pe John Ashbery și publică poeme în Harvard Advocate. Își schimbă pe parcurs specializarea în Engleză și devine unul dintre absolvenții generației ’50. În același an câștigă un Hopwood Award și un an mai târziu își ia diploma MA în Literatură engleză de la University of Michigan din Ann Arbor. În toamna lui ’51 se mută la New York și, vrând să intre de mai multe ori gratuit la o expoziție, se angajează la Museum of Modern Art, ca recepționer. Va lucra la MoMA pentru tot restul vieții, devenind în 1960 curator adjunct al expozițiilor de pictură și sculptură. Scrie, de-a lungul vieții, poezie, piese de teatru și cronică de artă. În 24 iulie 1966, O’Hara e lovit de o mașinuță de nisip în Fire Island, după ce taxiul în care era cu niște prieteni se strică. Moare a doua zi.
Privind La Grande Jatte, țarul a plâns din nou
1
Pășește pe covorul albastru. E sfârșitul verii,
sfârșitul excursiilor lui în soare. Acum
își poate închide ochii ca și cum ar fi fost flori obosite
și nu ar fi avut niciun simț al datoriei față de coridor,
de recherché, de copaci; se văd toate pe fața lui,
un portret zgrunțuros, un deșert pictat. Plânge.
La un metru disanță de el, iarba e verde, covorul
pe care îl vede e iarbă; iar acolo oamenii atrag umbre
unul asupra altuia, chicotitori și simetrici.
Soarele l-a lăsat cu ochii larg deschiși și singur, disperat
după zăpadă, patul orbitor, arma. „Flori, flori,
flori!” spune disprețuitor, iar ecourile umplu copacii poroși.
Nu poate, până la urmă, să urce pe perete. Geamul din tavan
e închis. Pentru ce? pentru shimbarea anotimpului,
pentru recondiționarea casei. Se întreabă dacă,
atunci când se termină muzica, n-ar trebui să dea jos
draperiile, să ia covorul în brațe și să li se alăture prietenilor lui,
acolo afară, la marginea lacului, chiar pe marginea lacului!
„O, prieteni ai inimii mele!” iar ei îl vor primi
cu umbrele deschise, batoane cu smochine, catapulte artizanale!
Cu toate că invitația a venit pentru altcineva, pentru
pescarul trist al lui Puvis, în ciuda ignoranței lui
scumpă și în ciuda firii sălbatice a poporului, o să-ncerce!
2
Acum, stând în scaunul lui maro de satin,
pune la cale o masă pentru prieteni. Așa deci!
aburul iese din bucătăria lui Pullman,
acoperă toate amintirile cu Seurat, lacul,
vara; toate au dispărut pentru o vreme,
în spatele musafirilor, a vinului de gătit și
al ginului; asta face plăcerea pentru discuții
sporadice și carne. Dar când cocktailul
încălzește scoicile lui curajoase lasă
cina să se ardă, ochii i se măresc de la
umezeală, ca o rupere de nori apar vara,
lacul și vocile! Intră în
oglindă, refuzând să fie oricine altcineva,
iar musafirii lui văd valurile spărgându-se.
3
Trebuie să trimită o telegramă din Palatul de Gheață,
chiar dacă știe că mojicii nu pot să citească:
„Dacă vreau să găsesc vreun înțeles în copacii ăștia
trebuie să fiu de mână cu tine. Așa cum sunt acum, își
întind degetele prăfuite într-un cer nevăzut,
iar zăpada privește în sus ca o față murdărită
de lacrimi. Să plâng și să văd ce se întâmplă?
Numai un străin ar putea să rătăcească
prin peisajul ăsta, rece, nefericit, el însuși
înghețat cu repeziciune în ochi de gheață”. Explicit Rex.
1952
Tatălui meu mort
Nu mă striga tată
oriunde ai fi încă mai
sunt băiețelul tău care
aleargă prin întuneric
N-aș putea să fac ce îmi spui
chiar dacă te-aș putea auzi
trandafirii tăi nu mai cresc
inima mea-i neagră ca straturile
lor țepii lor delicați
s-au transformat în problematica
mea barbă nerasă nu trebuie
să te gândești la flori
Și nu-mi speria ochii
albaștri cu pistrui ca aluna
și nu-mi îngroșa buzele când
mă uit în oglindă nu mă ruga
să fiu altcineva decât
fiul tău ciudat care înțelege
miracolele mici nu moartea
tată sunt viu! tată
iartă trandafirii și pe mine
1953
De ziua lui Rahmaninov
Ferestre albastre, acoperișuri albastre
și lumina albastră a ploii,
frazele continue ale lui Rahmaninov
curgând în urechile mele enorme
și lacrimile căzând în ochii mei orbi
pentru că fără el eu nu cânt,
mai ales după-amiaza,
de ziua lui. Printr-un noroc
chior, tu ai fi fost profesorul
meu și eu singurul tău discipol
și aș fi cântat tot timpul din nou.
Secretele lui Liszt și Scriabin
șoptite de-a lungul claviaturii
în după-amieze neînsorite! și devenind
de piatră în inima mea furtunoasă.
Doar ochii ei ar fi fost albaștri când aș fi cântat
și tu mi-ai fi lovit ușor articulațiile,
cel mai drag tată al tuturor Rusiilor,
așezându-mi cu tandrețe degetele
peste ochii tăi reci, obosiți.
1954
Maiakovski
1.
Inima mea-i tulbure!
Stau în cadă
plângând. Mamă, mamă,
cine sunt? Dacă el
ar veni măcar o dată înapoi
și m-ar săruta pe față
părul lui aspru atingându-mi
tâmpla, îmi pulsează!
atunci o să pot să mă-mbrac,
cred, și să merg pe stradă.
2.
Te iubesc. Te iubesc,
dar mă întorc la versurile mele
și inima mea se încleștează
ca un pumn.
Cuvinte! fiți bolnave,
așa cum și eu sunt bolnav, leșinați,
dați-vă ochii peste cap, o adâncitură,
iar eu o să privesc în jos
la frumusețea mea rănită
care în cel mai bun caz e doar un talent
pentru poezie.
Nu poate mulțumi, nu poate atrage sau câștiga,
ce poet!
și apa limpede e plină
de lovituri sângeroase luate în plin.
Am îmbrățișat un nor,
dar când m-am înălțat cu el
a plouat.
3.
Ce ciudat! am sânge pe piept
o, da, am cărat pietre,
ce loc ciudat să te rupi în bucăți!
și acum plouă pe ailanthus
când pun piciorul pe pervaz,
șinele de sub mine sunt fumurii și
lucesc cu pasiunea lor pentru viteză,
eu sar între frunze, verde ca marea
4.
Acum aștept în liniște
catastrofa personalității mele,
să pară frumoasă din nou,
și interesantă, și modernă.
Țara e cenușie și
brună și albă în copaci,
zăpezi și ceruri de râsete
tot mai slabe, mai puțin plăcute,
nu doar mai întunecate, nu doar cenușii.
Ar putea fi cea mai rece zi a
anului, ce crede el despre
asta? Adică ce cred eu? Și dacă o fac,
poate că sunt din nou eu.
1954
Inima mea
N-o să plâng tot timpul
și nici n-o să râd tot timpul,
nu-mi place un „fel” mai mult decât altul,
am directețea unui film prost,
care nu doar că te adoarme, ci mai are și buget
mare și producători de primă mână. Vreau să fiu
cel puțin la fel de viu ca oamenii de rând. Și dacă
cineva apropiat de mizeriile mele spune că „ăsta
nu-i Frank!”, cu atât mai bine! Nu
port tot timpul costume maro și gri,
nu? Nu. Port cămăși de zi cu zi la operă,
chiar des. Vreau ca picioarele mele să fie goale,
vreau ca fața mea să fie rasă, iar inima mea –
nu-ți poți face planuri cu inima, dar
cea mai bună parte a ei, poezia, e deschisă.
1955
fragment din
Odă (nașterii) lui Michael Goldberg
(și altor nașteri)
Nu-mi amintesc nimic de-atunci, de-acolo de jos, lângă magnolii
unde m-am simțit mai confortabil ca oricând
chiar dacă uneori eram conștient de o oarecare neutralitate
numită satisfacție
și n-am avut niciodată șansa de a mă gândi la ea ca la o idilă
de parcă toată lumea cântase în jurul meu sau în jurul unui tulipier
o urmă ștearsă a acelui cântec pare să-mi vină în minte în traficul aglomerat
dar nu sunt sigur că-i același, ar putea să fie unul mai recent
din orele apusului cu leapșa în tufișuri, cu chemările acasă, cu mersul spre verandă plângând
amar pentru că nu era un foișor
„simți mirosul de caprifoi?” sau o ușă prin care poți să vezi groaznic de clar,
până și țânțarii au văzut prin ea
plasa sufocantă
sau cel mai adesea fiind îmbrăcat într-un costum de catifea maro și împins încoace și încolo
poate că ăla a fost ultimul strigăt real după mine
într-o pădure te gândești la păsări, în trafic te gândești la cauciucuri,
unde ești?
în Baltimore te gândești la pălării și papuci, așa cum o făcea Tati
Abia dacă mă mai gândesc la 27 iunie 1926,
când am venit gemând în lumea mamei mele
și am încercat imediat s-o fac a mea
urlând, sugând, urinând
și în general mergând mai departe
ce mai zi a fost
încă nu eram mândru de penisul meu, de unde am știut cum să mă port? era
1936
„hai, lasă scuzele”
Dimineață galbenă
liniștită, umedă
întuneric sub copaci, desupra zidurilor de piatră
fân, mirosind vag a spermă
câteva flori ferite dând din cap și zâmbind
la zimții zgomotoși
ai mașinii de tuns iarba condusă de Jimmy Whitney
„mi-ar plăcea să-mi bag făcălețu-n ea” fratele lui, Bailey,
sprijinindu-se de furcă, privind
„îl bagi înăuntru și nouă luni mai târziu iese un copil”
Ha ha florile alea s-ar usca
și nu ar mai fi văzute niciodată
decât ca friptură de vită, amiază liniștită bând apă
rece în câmpul plin de praf „gâturile lor crețe” cănile lor mari de
lapte
pline de apă rece de izvor, păr nisipos, păr negru
Am fost la primul meu film
și eroului i-au fost tăiate
picioarele de o locomotivă cu abur
într-o gară de mărfuri, la al doilea
Karen Morley a fost lovită
în spate de o săgeată
cred că era moștenitoarea
săgeata a venit prin ușa de la baie
nu era nimeni acolo
niciodată nu era nimeni acolo
în orice moment acolo
în vara mirosind dulce
Aș vrea să rămân
în câmpul ăsta pentru totdeauna
și să nu mă gândesc la
nimic
dar sunetele astea,
mirosurile astea și iarba gâdilitoare
„fundu’ sus, puștiule”
Sus pe dealul muntos
în spatele casei derutante
în care trăiam, în fiecare zi
după școală și în unele seri
ieșeam cu câinii mei, terrier-ul
care mușca oameni, Arno
ciobănescul (care fusese
sălbatic dar nu mai era), cel cu
părul ca sârma care avea accese de furie
și în final cocker-ul plictisitor
și delicat, cu pete maro și albe,
pe care-l chema Freckles acolo
vântul suna exact ca
Stravinski
prima dată am perceput arta
ca pe sălbăticie, și mi s-a părut normal,
vreau să zic ritual,
urcând în turnul de apă mă
uitam ore în șir afară, în vânt,
și lumea părea mai rotundă
și mai feroce și eu eram mai fericit
pentru că nu-mi era frică să cad
nici de pe cai, caii!
la dracu’ cu caii, murgi și negri
E ciudat să ai secrete când ești mic, întâlniri
a căror atenție și farmec sunt cele ale unei persoane foarte agresive
purtate pe sub cămașă ca o amuletă împotriva sirelui tău
faci ce ai de făcut în lumina roșie a apusului
pe o mobilă groaznic de veche și murdară, cu noduri,
și în după-amiezile de duminică vă întâlniți într-un loc înalt
privind șoferii de duminică și tristețea simfonică
s-a oprit, un bărbat într-o decapotabilă și-a băgat mâna sub fusta unei
fete
și din nou mirosul subit al fân ului, ca o iritație minoră
care ți-o-ntârește, și din nou rotunjimea zgomotelor făcute de cai
„Je suis las de virve au pays natal”
dar nefericirea, ca Mercur, m-a încremenit
acolo, un repaire de vipéres
și dacă știam forța și durabilitatea
acelor legături invizibile aș fi sărit de pe gridnă direct în dinții furcii
apoi
și aș fi fost dus, strălucitor și intact
la cimitirul indian de lângă lac
dar acolo în mijloc
dacă o cauți
e o întunecime sclipitoare
aici... e capabilă să izbucnească
în flăcări sau numai
să licărească profund în
decorul de platină
al legăturilor tale umane și al
urilor tale decorative
atârnând dintre sâni
sau, în formă de cruce, pe un piept plin de păr
mijlocul meu nu e niciodată mut
vântul bate, tăios, deasupra
iar hainele siguranței nenaturale
sunt date jos pentru a dezvălui un pământ străin
înspre care am fost ales să port
darul focului
locul provizoriu al luminii, tărâmul aerului
jos, unde o flacără iluminează gravitația și înseamnă căldură și profunzime,
unde aerul e carne, unde viteza e întuneric
și
lucrurile pot fi dintr-o dată atinse, ținute, scăpate și cunoscute
unde o ascensiune nu în totalitate imaginară poate începe din nou în lacrimi
Câteva zile în special dureroase
mi-au distrus încrederea în tristețe, mai ales
în tristețea simplă, ca tristețea de după moarte
te face să te întrebi cine ești tu să fii trist
după moarte, moartea fiind a altcuiva
și ocupată dintr-o dată de tine fără permisiune
te-ai mutat acolo impulsiv și ai luat-o pe sus
declarându-ți Drepturile de Intrus în urlete
sau strigând de furie, ca un parvenit într-o spălătorie chinezească
cel mai rău e să nu crezi în propriile tale sentimente
și bănuiești că ești gelos pe moartea asta
IUPII! Ce mă bucur că-s viu
„Și eu mă bucur că ești viu,
baby, pentru că vreau să te fut”
ești roz
și demn de dispreț în briza caldă care vine pe geam
și chiria
trebuie plătită, iar în onoarea ei ai împrumutat 34.96$ de la Joe
și s-a termint totul, dar ura arzătoare a plăcerii
de un violet superb cum e cravata preferată a cuiva
„Căcat, asta-nseamnă că devii oarecum ascetic, nu?”
Așa că am plecat, stelele străluceau
ca luminile din jurul unei piscine
și tu ai văzut o groază de anemone,
nu-i așa, Vopsea Veche? prin
Deșertul Pictat până la pantele acoperite
de portocaliu unde un deal mare
se apropia de LA și alte stele se plimbau
în pantaloni scurți de-a lungul străzilor pline de palmieri
și eu mă uitam fix cu privirea mea încordată de SP-ist
purtând pistol
îndoielile
unei vieți dedicate zvonurilor romantice despre alții și alții
de la mă iubește până la îl iubesc,
eternul rămas bun spus casei
și zeilor care nu trăiesc acolo
în Noua Guinee o figură într-o duminică dimineața
odihnindu-se în fața colibei sale cu o langoare din L’Amour
și o pălărie vopsită în atabrină, ca un soare bolnav,
peste pământul lui de abanos când te duci la micul dejun
i-au fost cusute coaiele în gură
de nativii care își spală părul în urină
și în voință; un joc de baschet și un concert
mai târziu, dacă trăiești ca să scrii, nu are
deloc treabă cu tine, pur și simplu murea după femeile lor
dar mai mult murea după absența dorinței, care în religie
se numea speranță,
Nu vorbesc doar de imposibilitatea erecției, care poate fi sinceritate
sau o victorie de ultim moment a spiritului mândru în fața cărnii,
nu: vorbesc de o letargie ca de mandarină în fața răsăritului
sau de o scufundare întunecată în vântul de la provă
când cineva pe care-l iubești te lovește peste cap și spune „Aș naviga cu
tine oriunde, indiferent că-i război sau nu”
cineva care era pe cale
să moară de o moarte dură, blondă
ca o palmă subțire, bătătorită
în grindina curioasă a unui uragan
și maelstrom-ul de buldozere
și obiecte scufundate de metal
învolburând pământul
chiar și sub greutatea morților de neînțeles
mai jos, dedesbut
unde cel special
a mers să fie ascuns, nu să dispară
nu spațial în sensul ăla
Du-mă, am simțit, în viitoarea frică de plăcerile de șofran
stranietate nebună și entuziasmul
vederii unei balene albe (ca perla), entuziasmul
de a urca înspre cer
deschizând focul asupra unor corsari,
mișcându-mă încontinuu
între cabine
unde îi dau cuiva Falsificatorii de bani (pe vremea aia credeam
că e despre libertatea persoanei!) pentru un pahar de whiskey,
brandy de banane în Manila, scări
ca un păienjeniș ducând jos, la pietrele portului
și sus în pinul negru,
albul piramidal, Genji pe Ginza,
o singurătate de mărimea
unui kimono de culoarea lavandei [...]
1958
Ziua în care a murit Lady
E 12:20 într-o vineri în New York
la trei zile după Ziua Bastiliei, da,
e 1959 şi mă duc să-mi lustruiesc pantofii
pentru că o să mă dau jos din Easthamptonul de 4:19
la 7:15 şi o să mă duc direct la cină
şi nu-i cunosc pe oamenii care o să mă hrănească
merg prin nădușeala străzii peste care începe să ardă soarele
mănânc un hamburger și beau un shake și cumpăr
o NEW WORLD WRITING urâtă ca să văd ce mai fac poeții
din Ghana în zilele astea
merg mai departe, la bancă
și domnișoara Stillwagon (pe numele mic Linda, așa am auzit odată)
nici măcar nu-mi verifică soldul pentru prima dată-n viață
și din GOLDEN GRIFFIN iau un Verlaine mic
pentru Patsy, cu desene de Bonnard, chiar dacă mă gândesc
la Hesiod în traducerea lui Richmond Lattimore sau la
noua piesă a lui Brenda Behan sau la Le Balcon sau la Les Nègres
ale lui Genet, dar nu, rămân la Verlaine
după ce nehotărârea mea aproape m-a adormit
și pentru Mike pur și simplu intru în magazinul de băuturi
de pe PARK LANE și cer o sticlă de Strega și
apoi mă întorc pe unde-am venit spre 6th Avenue
și spre tabacistul de la Ziegfeld Theatre și
îi cer indiferent un pachet de Gauloises și un cartuș
de Picayunes și un NEW YORK POST cu poza ei pe el
și deja în momentul ăsta transpir destul de tare și mă gândesc
la cum m-am sprijinit de ușa de la baie din FIVE SPOT
în timp ce ea i-a șoptit un cântec peste claviatură
lui Mal Waldron și toată lumea, și eu, a încetat să respire.
1959
Poem
lumină claritate salată de avocado dimineața
după toate lucrurile groaznice pe care le fac cât de bine e
să ajung la iertare și iubire, nici măcar la iertare
pentru că ce-i făcut e bun făcut și iertarea nu-i iubire
și iubirea-i iubire nimic nu poate să iasă rău vreodată
chiar dacă lucrurile pot deveni iritante plictisitoare și dispensabile
(în imaginație) dar nu cu iubirea nu-i așa
chiar dacă la o stradă distanță te simți departe pur și simplu prezența
schimbă tot ca un preparat chimic picurat pe-o hârtie
și toate gândurile dispar într-o emoție ciudată liniștită
nu sunt sigur de nimic în afară de ea, amplificată de respirație
1959
Să beau cola cu tine
e chiar mai distractiv decât să merg la San Sebastian, Irún, Hendaye, Biarritz,
Bayonne
sau să mi se întoarcă stomacul pe dos pe Travesera de Gracia din Barcelona
parţial din cauză că în tricoul tău portocaliu arăţi ca un San Sebastian mai fericit
parţial din cauza iubirii mele pentru tine, parţial din cauza iubirii tale pentru iaurt
parţial din cauza lalelelor portocalii fluorescente dimprejurul mestecenilor
parţial din cauza discreţiei zâmbetelor noastre în faţa oamenilor şi statuilor
e greu de crezut că atunci când sunt cu tine mai poate exista ceva la fel de nemişcat
la fel de solemn la fel de supărător de permanent ca statuile când stai exact în faţa
lor
în New York-ul cald în lumina de la 4 dimineaţa alunecăm în față și în spate
de la unul la altul ca un copac respirând prin ochelarii lui
şi în expoziţia de portrete nu pare să fie nicio față, doar vopsea
dintr-o dată te întrebi de ce naiba le-ar fi pictat cineva
te privesc
şi mai bine te-aş privi pe tine decât toate portretele din lume
exceptând poate uneori Călăreţul polonez şi oricum e la Frick
unde slavă cerului n-ai fost încă aşa că putem merge împreună prima dată
şi faptul că mişcările tale sunt atât de frumoase rezolvă cumva problema
futurismului
aşa cum acasă nu mă gândesc niciodată la Nud Coborând o Scară sau
la o repetiţie un singur desen de-al lui Leonardo sau Michelangelo care cândva mă
uluia
şi ce bun le-au făcut impresioniştilor toate studiile astea despre ei
când persoana potrivită n-a stat niciodată lângă copac când soarele s-a scufundat
sau dacă tot veni vorba Marino Marini care n-a ales călăreţul la fel de bine
cum a ales calul
e ca şi când toţi ar fi fost privaţi de o experienţă vitală
care nu se va pierde în mine de asta îţi vorbesc despre ea
1960
Poem
A căzut Lana Turner!
Mergeam repede și dintr-o dată
a început să plouă și să ningă
și tu ai zis că e grindină
dar grindina te lovește în cap
tare așa că de fapt chiar ningea
și ploua și eu mă grăbeam așa tare
să mă-ntâlnesc cu tine dar traficul
era exact ca cerul și
dintr-o dată văd un titlu
A CĂZUT LANA TURNER!
nu e deloc zăpadă la Hollywood
nu e deloc ploaie în California
am fost la nenumărate petreceri
și m-am purtat absolut rușinos
dar niciodată n-am căzut
of Lana Turner te iubim ridică-te
1962
Traducere din limba engleză de Vlad Pojoga
Volume antume:
- A City Winter and Other Poems, cu două desene de Larry Rivers, Tibor de Nagy Gallery, New York, 1952 Oranges: 12 pastorals, Tibor de Nagy Gallery, New York, 1953.
- Meditations In An Emergency, Grove Press, New York, 1957.
- Second Avenue, Totem Press și Corinth Books, New York, 1960
- Odes, cu ilustrații de Michael Goldberg, Tiber Press, New York, 1961
- Lunch Poems, City Lights Books, The Pocket Poets Series : Number 19, San Francisco,1965
- Love poems (Tentative Title), Tibor de Nagy Gallery, New York, 1965
Volume postume (selecție):
- In Memory of My Feelings, volum comemorativ ilustrat de 30 de artiști americani și editat de Bill Berkson, The Museum of Modern Art, New York, 1967.
- The Collected Poems of Frank O’Hara, editat de Donald Allen, cu o introducere de John Ashbery, Knopf, New York, 1971.
- The Selected Poems of Frank O’Hara, editat de Donald Allen, Knopf, New York, 1974.
- Standing Still and Walking in New York, editat de Donald Allen, Grey Fox Press, Bolinas, California, 1975.
- Art Chronicles, 1954-1966, G. Braziller, New York, 1975.
- Early Writing, editat de Donald Allen, Grey Fox Press, Bolinas, California, 1977.
- Poems Retrieved, editat de Donald Allen, Grey Fox Press, Bolinas, California, 1977.
- Selected Plays, editat de Ron Padgett, Joan Simon și Anne Waldman, Full Court Press, New York, 1978.
