Countee Cullen

O fată brună moartă

Doi trandafiri albi așezați pe fiecare sân,
Madonă neagră-ntinsă să se culce
Cu albe lumânări la glezne și la tâmple, în
Mormânt; căci Moartea a găsit-o dulce.

Mama i-a dat la amanet inelul de mireasă
Ca s-o aștearnă toată-n alb de ceară;
Așa de mândră-ar fi că ar cânta, dac-ar putea să
Se vadă pe ea însăși în această seară.


Vinul din Harlem

Să știți că nu e apă ceea ce curge-aici, 
Șuvoaie de izvoare răzvrătite, care 
Azvârle os și carne dincolo de frici
Și le împinge pe alei înguste de visare 

Ci vin, și trebuie neîncetat să curgă
Fără să-i pese cum sau în ce fel sau unde 
Încât să aibă albii să mai curgă, încă 
Acolo unde-n aer cântec se aude. 

Încât să farmece un flaut măiestrit
Cu buze fără frâu, elastice
Măsura sa de bucurie socotind
Cu șolduri fără griji, extatice. 


Incident

Pe când călătoream prin vechiul Baltimore 
   Cu capul și cu inima de voioșie pline
Am văzut cum unul dintre locuitori 
   Se tot holba cu ochii ațintiți spre mine.
 
Ei bine, aveam opt ani, eram foarte mititel, 
   Nici vârsta lui nu era mai mare sau mai mică, 
Așa că i-am zâmbit, dar el și-a scos 
   Limba la mine și m-a făcut „Nigger”.

Din luna mai până-n decembrie 
   Am apucat întreg orașul să-l privesc, 
Însă din toate ce s-au petrecut în Baltimore 
   Asta e tot ce îmi mai amintesc.


Dacă va fi să pleci

Iubito, părăsește-mă precum o geană de lumină
Ce se prelinge atât de lin din zi spre noapte;
Încât n-am ști, de n-ar fi bezna ce-o să vină,
Când a alunecat pe nesimțite mai departe. 

Așa multe speranțe au fugit, lăsând în urmă
Doar numele a tot ce-au fost; numele lor 
Atât mai am. Când dragostea se curmă
Pleacă și tu iubito, la fel de ușor.

Pleacă tiptil, tăcut; un vis, iubito, 
N-ar trebui să lase când s-a terminat
Vreun semn c-a fost, decât un licăr de-o clipită 
Pe chipul celui care l-a visat. 


Cei înțelepți


Morții sunt cei mai înțelepți, doar ei pot ști
Ce-adânc pot rădăcini de flori pământul împânzi, 
Cât putrezesc semințele-nainte de-a-ncolți.

Doar morții ploaia și înghețu-ndură
Cu inimă fără bătăi, creier fără căldură, 
Fără fior de bucurie sau durere în făptură. 

Doar morții, singuri morții sunt sătui;
Visează, și n-au greutatea cui – 
Iubire, ură – să le tulbure odihna somnului. 

Straniu, oamenii fug, ar trebui, departe 
De compania lor; sau straniu eu că tânjesc, poate,
Să fiu înfășurat în recea lor imunitate. 


Unchiul Jim 

„Oamenii albi e albi”, îmi spune unchiul Jim;
„Doar un truism”, cârtesc la vorba unchiului;
Și-i spun apoi – la fel este și laptele
La fel și spuma de pe berea lui. 

Simt cum și-a tras pe inimă zăvor de-amărăciune, 
Trage din pipa lui umplută cu mahoarcă,
Și dă din cap spre mine, parc-ar spune 
„Zevzecule, curând bruma de minte o să-ți coacă!”

Am un prieten ce-și mănâncă-ntruna inima
De supărare pentru tristețile mele, 
Și care soarbe pân’ la fund din bucuria mea
Ca bețivanii vin din cupe pline, grele. 

Întins aici, alături de el, mă întreb dacă
Acum, cu capu-n iarba-n care zăbovim, 
Mintea ar trebui să-mi fugă de la Urna Greacă
Și să contemple ce-a spus unchiul Jim. 


Gânduri într-o grădină zoologică

Captive-n cuștile lor crude, noi într-a noastră, când 
Ne cercetăm furia reciproc, stăm ceasuri încercând 
Să ne compătimim unul pe altul de năpastă, 
Înăbușind tăciunii aprinși din durerea noastră. 
Ce poate să pretindă-n schimb omul? Decât, oare, 
Că locuiește într-o cușcă mai încăpătoare. 
Leul de-acolo cu inima nobilă, ne-mblânzită
Își vede în vreun om de aici imaginea-oglindită, 
Spirit semeț, celest, în viziuni și vise-nfășurat
Și totuși fedeleș în stânjenirea cărnii-ncătușat. 
Ca niște vulturi vlăguiți, cu-aripi ciuntite pe zăbrele
Zăvorâți, tot așa plânge și-omenirea după stele! 
Unii sălășluiesc asemeni cârtițelor, subteran adânc 
(Au ascunzișu-n sânge, decât lanțuri care-i strâng) 
Alții, ca șerpii, cu ochii leneși și neschimbători
Stau nemișcați în somn mocnit la locul lor. 
Cine-i cel mai bătut de soartă? Animalele, sau noi,
Întemnițați într-o imensitate nescrutată de ochi goi?


Versuri pentru tatăl meu

Mulți sădesc, doar cel ales culege;
Și fericită ceata celor asupriți când ziua este scurtă, 
Încât prin somn, cu bezna și uitarea lui cea rece, 
O noapte fără zori face din fiori durere surdă.

Când din țărâna îngrășată cu sudoarea noastră răsărea
Fie și o mlădiță – dar de mâna noastră adunată, 
Pe noi, cei învățați cu sărăcia lucie, ne împingea 
Să izbucnim în laudă că viața a ajuns așa îmbelșugată.

Acum, c-ai fost poftit în dreptul tău în chip regesc
Privește unde vrei, cât de departe poți să vezi
Semințele tale mărunte până la deplinătate cresc 
Și s-au copt roade aurii pe fiecare dintre pomii verzi.

Răsplata ta nu e o simplă moștenire, sau picată
Din cer – fără vreo trudă, cum voințele slabe tânjesc;
Ci o plată deplin meritată, și prin suferință câștigată
De la Cel care-și ține robii vrednici Ce-i slujesc.

Astfel s-a-ndeplinit cel mai sfios dintre visele tale
Și a fost înălțat nu din nisip, ci rocă dură
Inexpugnabil pentru orice izvorăște din stihiile primare:
Fie apăsare, fie zdruncinare sau furtună. 

			 
Mi-am dat un rendez-vous cu viața

Mi-am dat un rendez-vous cu Viața, 
În zile ce, nădăjduiesc, vor fi sosit 
Până ce glasului nu îi va amuți dulceața
Și agerimea n-o toci, și tinerețea n-a gonit. 
Mi-am dat un rendez-vous cu Viața, 
Când primii vestitori ai primăverii vor 
Începe-a murmura; chiar dacă mulți se plâng 
Că sunt mai câștigați cu somn încununând
Zilele lor, decât să-nfrunte drumul, vântul, ploi
Ca să își poată asculta chemarea din adânc. 
Eu, deși nu mă tem de moină, boare, depărtări, 
Mă tem profund de teamă. Cât timp nu 
Mă va lua moartea la o altă întâlnire, 
Nu voi întârzia la rendez-vous. 


Înotătorului

Acum, când te privesc, neobosit și cu brațe viguroase, pe când te zbați și te bați 
Cu valurile care te năpădesc și se întorc împotriva ta, de fiecare dată cu puteri de neînvins
În inima mea, altminteri zi cu zi mai liniștită și mai împăcată, încolțește un dor aprig 
Al minții și al sufletului meu, un dor ce nu va fi astâmpărat decât când, ca și tine, voi lua în piept nemărginita și adânca întindere albastră.

Brațul tău curajos lopătează înainte, proiectând o forță intensă, 
Despicându-și drumul prin noianul cutremurător de ape, care se ridică și stau veșnic de veghe
Peste comorile de dedesubtul lor. 

Iar inima mea se îndreaptă către tine, tu cel de un curaj neîmblânzit și cu un spirit neînduplecat
Și, deși buzele mele ar vorbi, sufletul nu-mi îngăduie să te întreb, 
„Ți-e inima la fel de sigură pe cât ți-e brațul?”

Traducere de Florentin Popa