Claude McKay

Alston, subcomisar

Îi priveam fața devenind tot mai pală,
El, care-a fost puternic și fără boală;
Cu totul, roșul din obraji s-a ofilit,
Lăsându-l cenușiu, obosit și cernit.

Într-o noapte de luni a venit pe la mine
Și de genunchii mei s-a rezemat pe vine;
A spus, „Oh, Mac, atâ’ de rău mi-i, săracu
De mine, tare mi-i c-acuș’ mă duc dracu”.

Eu am făcut tot ce-am putut în a-l calma,
Și-a descheiat în lacrimi pieptu-n fața mea;
Ce am văzut atunci n-o să uit niciodat’ – 
Sute de bube pe trupul lui supurat.

În noaptea aceea, gemetele scoase
Noi le-am ascultat; cu febra în oase,
S-a zvârcolit în pat cât s-a mai zvârcolit
Până când forța i s-a scurs și s-a oprit.

Întins, în spital,
După luni de calvar,
Într-o dimineață, tortura s-a schimbat
În liniște când moartea l-a eliberat.

Înmormântarea fu extraordinară;
Ah, cu armată l-am cinstit, și cu fanfară!
Și toată lumea și-a întors fața plângând
Vâzându-l pe tovarăș întins în mormânt.


De trebuie să murim

De trebuie să murim, să nu fie într-un loc obscur,
Vânați, hăituți, precum porcii sălbatici,
În vreme ce ogarii flămânzi latră-n jur,
Turbați în batjocuri, lăsându-ne jalnici.
Fie, de trebuie să murim, s-o facem cu onoare,
Ca sângele nostru să nu se fi vărsat,
Prețios, în zadar; chiar să ne omoare,
Cinsti-ne-vor monștrii pe care i-am sfidat!
Tovarăși, vai! vrăjmașul să-l întâmpinăm!
Și de ne-ntrec în număr, curajul să crească;
La schimb cu mii de pumni, unul mortal să dăm!
Ce dacă-n fața noastră mormântul se cască?
Vom lupta cu stolul ucigaș și nedrept,
Murind, împinși la zid, noi îi vom ține piept!


America

Chiar dacă ea cu pâine acră m-a hrănit
Și-n gât se-nfig, smulgându-mi ultima suflare,
Colții-i de tigru, ador acest iad îngrijit
Care îmi pune tinerețea la-ncercare.
Ca valurile, forța ei în vene-mi curge
Și mă ridică neclintit în fața urii,
Iar măreția-i potopindă mă distruge.
Dar, ca rebelul împotriva dictaturii,
Stau între zidurile sale fără urmă
De frică, răutate, nici măcar dispreț.
În zilele cețoase dinainte scurmă
Privirea mea, și-i văd miracolul măreț
Sub cârma Timpului ce nu dă greș vreodată,
Ca o comoară ce-n nisip e îngropată.


Romanță

Acum să te strâng, să-ți simt capul cum se-așază,
Cald și parfumat, pe-al meu piept ce pulsează;

Să-ți șoptesc încet numele cu glas tremurat,
Să beau focul pasiunii ce te-a-nconjurat;

Față-n față, să ne-ntindem cât suntem de lungi,
Să te necăjesc cu săruturi până ce-ndrugi

Dulci vorbe absurde de amor, delir, visări,
Precum păsări ce cântă la împreunări;

Să te-aud cum întrebi dacă-n veci te voi iubi,
Eu la rându-mi să-ți răspund: Până-n ultima zi;
Să-ți simt suspinul ușurat, de bucurie,
Când „Da” în tremurul de buze îți voi scrie;

Atât este de dulce. Dar știm că nu-i real.
Dar ce contează? Noaptea să-și verse-al rouăi val.

Noi știm că nu-i real, măcar dulce să fie – 
Poemul e complet cu-această melodie.


Dansatoarea din Harlem

Tinerii râdeau cu-aplauze printre prostituate,
Admirându-i unduirile perfecte și lascive;
Vocea ei, ca sunetul de flaute amestecate
Din care suflă cântăreții negri-n zilele festive. 
Cântând și dansând mai departe, grațios și calm,
Legată-n jur c-un văl subțire, atârnând fără scop,
Îmi părea că-n unduirea ei mândră semăna c-un palm
Ce a devenit chiar mai fermecător după potop.
Buclele, negre și lucioase, peste gât îi cădeau 
Luxuriante;-i azvârleau monede și urale,
Băieții beți cu ochi hapsâni,și chiar și fete-i devorau
Figura, cu priviri înverșunate, animale;
Dar am știut, când i-am văzut pe chip un zâmbet măsluit,
Că nu era în pielea ei în locul ăla insolit.


Când zorii vin în oraș

Mașinile-obosite bârâie
Și troncăne și boncăne mașinile,
Cotigile de lapte hârâie
Sub noaptea-n care slab se sting luminile.
La muncă se gătesc negrii să plece
Din blocuri stană de răcoare;
Privesc pe fiecare trist cum trece,
Azi soarele-n New York răsare.

Dar eu aș fi pe insula din mijlocul mării,
În inima insulei din mijlocul mării,
Unde cocoșii cântă și cântă și cântă,
Găini cloncăne unde, trandafiríi, cresc merii,
Calul de ham nechează, nechează, nechează,
Pe o pășune brună unde roua s-așază,
Legată-n pripon, vaca – mugește, mugește
Și Ned, măgarul cel bătrân, tot urlă și urlă,
Și capra Nannie cea căpoasă – mehăie, mehăie
Din colțul ei micuț și îndesat din bătătură,
Ce se întinde până la pârâul care clipocește
Curat peste pietrișul ce-l încântă!
Acolo, vai! pe insula din mijlocul mării,
Acolo aș fi eu la luminarea zării.

Mașinile-obosite bârâie,
Nebunele, inertele mașini,
Cotigile de lapte încă hârâie
Sub noaptea care a rămas fără lumini.
Fredonând singur un șlagăr recent,
Aleargă vânzătorul de ziare,
Sparg raze roșii cerul de ciment,
Azi soarele-n oraș răsare.

Dar eu aș fi pe insula din mijlocul mării,
În inima insulei din mijlocul mării,
Unde cocoșii cântă și cântă și cântă,
Găini cloncăne unde, trandafiríi, cresc merii,
Calul de ham nechează, nechează, nechează,
Pe o pășune brună unde roua s-așază,
Legată-n pripon, vaca – mugește, mugește
Și Ned, măgarul cel bătrân, tot urlă și urlă,
Și capra Nannie cea căpoasă – mehăie, mehăie
Din colțul ei micuț și îndesat din bătătură,
Ce se întinde până la pârâul care clipocește
Curat peste pietrișul ce-l încântă!
Acolo, vai! pe insula din mijlocul mării,
Acolo aș fi eu la luminarea zării.


Umbrele din Harlem

Aud șovăitorii pași ai unei fete
În Harlemul Negro, când a nopții perdea
E lăsată să cadă. Le văd, siluete
De copile; împarte, fură care cum vrea.
Oh, fetițe negre ce, cu șlapi în picioare,
Noaptea merg să colinde străzi la-ntâmplare!

În noaptea cea lungă – până zorii se crapă,
Argintii – piciorușele sure nu știu sta;
În noaptea solitară, până cerul scapă,
Peste albul pământ, fulgul ultim de nea,
Fete oacheșe-n zdrențe, slăbite-n picioare,
Cu tălpile rupte, freacă străzi la-ntâmplare.

Ah, lume aspră, ce-n uneltirea meschină
A sărăciei, jenei și onoarei stinse,
A bruscat timizii pași subțiri de tină,
Pașii sacri, bruneți, ai rasei mele-nvinse!
Ah, inima mea, obosite picioare
Ce-n Harlem se plimbă pe străzi la-ntâmplare.


Din „Ciclul”

2
Milionarul din Boston iubește scrisul,
Cuvintele-i în ziarul zilei strălucesc.
A scris un articol să-mi infirme, stângistul,
Credința despre Negro și tot ce gândesc.
Având un amic Negro, el cuget-așadar
Că este vreun expert în treburi rasiale,
Iar de ești, alb sau negru, în dezacord, ești doar
Un prost ce-ar trebui să-și vadă de-ale sale.

Milionarul nostru a fost socialist,
Dar, gândind că n-a luat partea bine-n Război,
Liberal s-a făcut, ca oricare-oportunist
Al marii bătălii pentru bunuri, vechi sau noi.
Nu vreau să zic că totul pentru bani a fost,  
Că asta n-ar fi nostim, și nici respectuos.


Strigoilor albi

Gândiți că nu-s și eu sălbatic, un strigoi?
Și credeți că a mă-narma nu sunt în stare,
Iar pentru fiecare frate negru care
A fost ucis și ars, să-mpușc zece din voi?
Nu vă pripiți, căci, pentru ce-ați dat, înzecit
Ați încasa-o: nu-s al Africii băiat,
Cu fapte negre, negru-al negrilor regat?
Dar Providența, când din bezn-a plămădit
Sufletul meu, a spus: Chiar de ești flamă
Ce luminează peste-a lumii înserare,
Îți voi trimite-n sânul celor de-albă seamă
Chipul cernit, să dovedești a ta valoare;
Să fii un felinar în noaptea care cheamă
Curând pământul: Mergi în continuare!

Traducere de Mihnea Bâlici