Din mijlocul realității rurale
Există în societatea contemporană mai multe perspective prin care este privită lumea rurală: unele o idilizează, altele o desconsideră și altele pur și simplu o ignoră. În spatele acestora stau, de cele mai multe ori, o serie de stereotipuri despre care, privind în evoluția lor putem spune că au existat dintotdeauna și au influențat decisiv evoluția literaturii. Dacă pentru sămănătoriști satul era un loc idilic, pentru Rebreanu devine un loc al intrigilor conjugale, al suicidurilor și chiar al crimei. Un lucru similar face și Marin Preda în Moromeții, unde cel puțin pentru băieții cei mari ai lui Moromete, satul este acel loc unde nu au acces la educație și de unde, mai devreme sau mai târziu, trebuie să scape. Și în proza post-comunistă avem astfel de narațiuni rurale, cum este de exemplu romanul Pâlpâiri de Dan Lungu (unde avem o analiză sociologică a dinamicii rurale) sau Bureți de fag de Mihai Duțescu (care prezintă viața unei familii rurale atât în comunism cât și în perioada tranziției). Cât de aproape sunt ploile reci apare astfel în continuarea unei tradiții literare vechi de mai bine de 100 ani care, printre altele, încearcă să lupte cu mai multe stereotipuri pe care le avem despre sat, care de regulă se creează ca outside views. În punctul asta devine relevant romanul lui Coșa tocmai pentru că, la fel ca celelalte romane menționate anterior, apare tocmai din mijlocul realității rurale.
Dacă până acum am pus problema viziunii distorsionate asupra realității rurale, există și o altă atitudine care a influențat semnificativ evoluția spațiului rural în ultimii 30 de ani, și anume ignoranța. Consecința directă a tranziției la capitalism a fost reprezentată pentru lumea rurală de un proces amplu de centrifugare. Discursul public în România a fost mereu în perioada postcomunistă unul exclusiv de sincronizare urbană. În logica discursului capitalist a schimbului comercial și a creșterii economice, lumea rurală a fost forțată să se adapteze, însă e limpede că tranziția n-a fost ușoară în această zonă. Astfel, având în vedere că circuitul capitalului s-a produs cu precădere în zona urbană, ruralul a devenit din ce în ce mai afectat și a sărăcit. Există desigur și sate hipercentralizate în care nivelul de trăi s-a păstrat la nivelul celui urban, cum este satul Viscri, de exemplu, însă acest fenomen a fost condiționat tot de dinamicile economice specifice capitalismului (în cazul de fată, turismul la casă de vacanță a unui monarh). În timp efectele acestei tranziții s-au resimțit în inechități sociale sistemice care au făcut că mare parte a ruralului să fie considerată drept „mediu defavorizat” unde discursul despre cum ar exista „egalitatea de șanse” devine, mai degrabă, o glumă proastă. Mulți au spus ,,scapă cine poate” și astfel s-a produs un exod fără precedent (la care a contribuit și clasa de mijloc din mediul urban) pentru un stat european.
Aici e și prima temă pe care o găsim la Coșa. Romanul prezintă povestea de viață a unei familii formate dintr-o mamă (Aurelia) și cinci copii, copii care la rândul lor își întemeiază familii care, pe fondul neșansei sociale dar și a slăbiciunilor lor, se autodistrug. De multe ori atunci când personajele au procese de conștiință, apare alternativă emigrării. Dumitrița, una din fiicele Aureliei, trăiește în Italia de ani buni, iar după ce divorțează acolo, se întoarce în satul ei natal, însă doar după câteva luni pleacă din nou, nimeni nu știe unde, nimeni nu știe cum. Dana, cealaltă fiica a familiei, e construită în antiteză cu Dumitrița: nu caută niciodată să plece („Nu fusese niciodată nicăieri, în afară de zilele în care mergem la Metro… Nu călătorise niciodată de plăcere sau din curiozitate, și nici nu credea că există dorința asta în sufletul ei”), lucrează vânzătoare la magazinul satului, își ajută mama la treburile casei, iar în timpul ei liber se uită la Schimb de mame. Nae, fratele lor, pleacă și el din sat probabil înainte de 1989, dar după 30 de ani de căsnicie petrecuți în Ploiești, într-un bloc de nefamiliști, divorțează și e nevoit să se întoarcă acasă, unde cu banii din vânzarea micului apartament vrea să renoveze casa părintească. Nuțu, ultimul frate, și personajul în jurul căruia se construiește narațiunea, nu părăsește satul niciodată, decât atunci când merge pentru 2 ani la închisoare, pentru că lovește, băut fiind, un copil cu mașina și îl omoară. Urmărindu-i pe cei care rămân, Dana, Nuțu și mama Aurelia, observăm că blazarea este starea lor comună. După muncile agricole fac focul în sobă și rămân acolo până se culcă, iar zilele lor seamănă izbitor una cu cealaltă. Alteori se uită la PRO tv și comentează încălzirea globală (pe care instinctul le spune să o nege, sau cel puțin să-i diminueze amenințarea). Alteori blazarea capătă alte forme, mai vinovate. Când Nuțu iese din închisoare, se angajează încărcător de lemne, unde consumă cantități uriașe de alcool. Marginalizat de familie, de multe ori doarme în utilajul în care lucrează. De ziua soției lui, care-l dăduse afară din casă dar care, pe de altă parte, îl aștepta înapoi, se îmbracă elegant și îi cumpără un cadou, însă pe drum spre ea e oprește la un bar și se îmbată cu coniac. De atunci nu-și va mai vedea niciodată soția și copilul. Un alt episod al blazării apare în treacăt, când Dana pleacă la cumpărături cu șeful ei, la Metro: „Pe drum înapoi o pipăia pe bulane; oprea într-o benzinărie dezafectată și se masturba uitându-se la ea, când stătea nemișcată, roșie până în vârful urechilor, în dreapta lui, pe bancheta înaltă a dubiței și uneori îi cerea ei să o facă, dar niciodată nu se întâmpla mai mult”. Tonul sugerează că nu este vorba de un fapt senzațional în paradigmă rurală. Dar e o formă clară de constrângere acolo, în sensul în care proprietarul magazinului, aflat într-o poziție de putere, comite abuzul tocmai știind că pentru Dana pierderea job-ului ar fi fatală. Autorul nu insistă prea mult pe astfel de momente, pentru că nu se vrea a fi un roman didactic, ci arată doar niște situații de viață ale unor oameni marginali. În fond, ce rost ar avea să facă tam-tam? Lumea rurală e discretă – invizibilizată, marginalizată, fără voce –, nu are nici reprezentanți în clasa politică, nici în spațiul public, nu are un megafon cu care să strige „Suntem și noi pe aici”. Romanul dă mereu senzația că ce se întâmplă în sat rămâne în sat.
Alcoolul e un alt element prezent în viața tuturor, fie prin faptul că cineva îl consumă, fie din cauză că cineva suferă pentru că altcineva consumă. Privind lumea satului propus în romanul lui Bogdan Coșa putem spune că, aruncați într-o lume a inechităților și a marilor dezavantaje sociale, puși în fața alternativei emigrării, oamenii consumă alcool în mod abuziv. De ce o fac? Cel mai des alcoolismul personajelor apare doar ca o altă formă de blazare, o manifestare a neputinței, un mecanism de revoltă.
Pe lângă meritul de a revizita lumea rurală într-o narațiune contemporană romanul mai are un mare merit: așa cum observă și Mihai Iovănel într-o cronică de pe Scena9, deși personajele merg cu pași siguri spre auto-distrugere, ele continuă să-și păstreze demnitatea. În ciuda slăbiciunilor lor, uneori chiar a gesturilor abominabile pe care le comit, naratorul le construiește cu empatie, și convinge astfel că nu sunt judecabile în tonuri de alb și negru. Cazul lui Nuțu este cât se poate de ilustrativ: deși nu luptă pentru familia care se destramă treptat din cauza neputinței lui și nu poate renunța la alcool, în finalul romanului, după luni de locuit în discreție într-o anexă improvizată, se mută în cușcă câinelui. Metafora vieții ca viață de câine e foarte reușit ilustrată, pentru că, deși e un învins, rănit fizic și tremurând sub influență sevrajului, nu se tânguie, ci se retrage în discreție. Exemple similare sunt nenumărate. Prin asta excelează romanul lui Coșa. Prezintă realitatea crudă, banală, a unei familii obișnuite, prin teme comune că sărăcia, divorțul, emigrația, violența domestică, abuzul sexual, alcoolismul etc., și ne prezintă astfel, drama celor care au fost aruncați la margine, drama celor care, facă să-i întrebe cineva ce vor, s-au trezit într-o dinamică economică căreia nu i-au făcut față.
Cât de aprope sunt ploile reci prezintă o narațiune întortocheată de atâtea relații de rudenie între personaje, cu o atmosferă rece, chiar naturalistă datorată atât ploilor care pare că nu încetează, cât și sobrietății stilistice, dar care e totuși atât de convingător în a te face să-i îndrăgești personajele, să cauți să le înțelegi, să empatizezi cu neșansa lor. Pe lângă asta, fără să o facă ostentativ, romanul aduce în discuție condiția celor care pot prea puțin să-și spună povestea, problematizând astfel realitatea nefericită a destinelor marginale.
Bogdan Contea este student în anul 1 la masteratul de Limba și literatura română în context global organizat de Facultatea de Litere și Arte a ULBS.
Această recenzie la romanul Cât de aproape sunt ploile reci de Bogdan Coșa a fost publicată în 18 august 2023.
