Audre Lorde

Vârstă, rasă, clasă și sex: femeile redefinesc diferența1

Mare parte din istoria Europei de Vest ne condiționează să vedem diferențele umane în opoziții simpliste: dominant/subordonat, bun/rău, sus/jos, superior/inferior. În societatea unde binele e definit în termeni de profit, mai degrabă decât în termeni de nevoi umane, trebuie să existe un grup de oameni care, prin opresiune sistematizată, pot fi făcuți să se simtă în plus, să simtă că ocupă locul inferiorului dezumanizat. În societatea asta, grupul respectiv e format din oameni Negri, oameni din lumea a treia și clasa muncitoare, vârstnici și femei. 
  Ca lesbiană Neagră în vârstă de 49 ani, feministă socialistă, mamă a doi copii, dintre care unul băiat, și membră a unui cuplu interrasial, mă regăsesc de obicei într-un grup definit ca celălalt, deviant, inferior sau pur și simplu greșit. În mod tradițional, în societatea americană, membrii grupurilor opresate și obiectificate sunt cei de la care lumea așteaptă să facă un efort și să acopere golurile dintre realitățile vieților noastre și conștiința opresorului nostru. Astfel, ca să supraviețuim, cei dintre noi pentru care opresiunea e la fel de americană ca plăcinta cu mere, a trebuit să fim mereu spectatori, să devenim familiari cu limba și manierele opresorului, uneori chiar să le adoptăm, pentru o iluzie a protecției. Ori de câte ori apare nevoia unui pretext pentru comunicare, cei care profită de pe urma opresiunii noastre ne cheamă să ne împărtășim cunoștințele cu ei. Cu alte cuvinte, e responsabilitatea celor opresați să îi învețe pe opresori despre greșelile lor. Sunt responsabilă pentru educarea profesorilor care resping cultura copiilor mei în școli. Se așteaptă de la Negrii și de la oamenii din lumea a treia să-i educe pe albi în legătură cu umanitatea. Se așteaptă de la femei să educe bărbații. De la lesbienele și bărbații gay se așteaptă să educe lumea heterosexuală. Opresorii trebuie să se mențină pe poziții și să scape de responsabilitatea propriilor lor acțiuni. E o pierdere constantă de energie, care ar putea fi mult mai bine folosită în a ne redefini pe noi înșine și în a veni cu scenarii realiste pentru a schimba prezentul și a construi viitorul.
  Respingerea instituționalizată a diferenței e o necesitate absolută într-o economie bazată pe profit, care are nevoie de oameni din exterior ca surplus. Ca membri ai unei astfel de economii, cu toții am fost programați astfel încât să răspundem diferențelor dintre noi cu frică și ură și să gestionăm diferența aia în unul din trei moduri: să o ignorăm, iar dacă asta nu e posibil, să o copiem dacă credem că e dominantă sau să o distrugem dacă nu credem că e dominantă. Dar nu avem modele pentru a relaționa dincolo de diferențele noastre umane, ca egali. Drept rezultat, acele diferențe au fost denumite greșit și folosite greșit în scopul separării și confuziei.
  Cu siguranță există diferențe foarte reale între rasă, vârstă și sex. Dar nu acelea sunt diferențele care ne separă. Ci mai degrabă e refuzul nostru de a recunoaște acele diferențe și de a examina distorsiunile care rezultă din denumirea greșită pe care le-o atribuim și efectele lor asupra comportamentelor și așteptărilor umane.
  Rasismul, credința în superioritatea inerentă a unei rase în fața tuturor celorlalte și, ca urmare, dreptul de a domina. Sexismul, credința în superioritatea inerentă a unui sex în fața celuilalt și, ca urmare, dreptul de a domina. Discriminarea pe motiv de vârstă. Heterosexismul. Elitismul. Clasismul.
  Ne ia o viață întreagă fiecăruia din noi să extragem aceste distorsiuni din traiul de zi cu zi, în același timp în care recunoaștem, revendicăm și definim diferențele în relație cu care sunt impuse. Pentru că am fost cu toții crescuți într-o societate unde acele distorsiuni erau endemice traiului nostru. Prea des ne îndreptăm energia necesară recunoașterii și explorării diferenței înspre a ne preface că acele diferențe sunt bariere insurmontabile sau că nu există deloc. De aici rezultă o izolare voluntară sau conexiuni false și înșelătoare. În orice caz, nu dezvoltăm instrumente pentru a folosi diferența umană ca pe o trambulină pentru schimbare creativă în viețile noastre. Nu vorbim despre diferență umană, ci despre devianță umană.
  Undeva, la marginea conștiinței, există ceea ce numesc norma mitică, pe care fiecare dintre noi o cunoaște înăuntrul inimii sale, „asta nu sunt eu”. În america, norma asta e de obicei definită ca albă, slabă, masculină, tânără, heterosexuală, creștină și stabilă financiar. Cu ajutorul acestei norme mitice au fost stabilite capcanele puterii în societatea asta. Toți cei dintre noi care stăm în afara puterii ne identificăm de multe ori într-un anume fel diferit, și presupunem că asta e cauza principală a tuturor opresiunilor, uitând de alte distorsiuni și diferențe, dintre care pe unele poate le practicăm și noi. În general, în interiorul mișcării femeii din ziua de azi, femeile albe se concentrează pe opresiunea lor ca femei și ignoră diferențele rasiale, de preferință sexuală, de clasă sau de vârstă. Există o omogenitate falsă a experienței, mascată de cuvântul suroritate2, care de fapt nu există. 
Diferențele de clasă nerecunoscute fac ca femeile să-și consume una celeilalte energia și gândirea creativă. Recent, colectivul unei reviste de femei a luat decizia să tipărească doar proză pentru un număr, spunând că poezia era o formă artistică mai puțin „riguroasă” sau „serioasă”. Dar până și forma pe care o ia creativitatea noastră e de multe ori o chestiune de clasă. Din toate formele artistice, poezia e cea mai economicoasă. E cea care e cea mai secretă, care cere cea mai puțină muncă fizică și cel mai puțin material, și cea care poate fi făcută între schimburi de tură, în oficiul spitalului, în metrou și pe bucăți de hârtie rămase în plus. În ultimii câțiva ani, scriind un roman cu resurse restrânse, am ajuns să apreciez diferențele materiale enorme dintre poezie și proză. Acum că ne recuperăm literatura, poezia a fost una dintre cele mai sonore voci ale sărăciei, ale clasei muncitoare, și ale femeilor de Culoare. O cameră doar a ei poate că e o necesitate pentru proză, dar tot așa sunt și topurile de hârtie, o mașină de scris și mult timp. Adevăratele necesități în producerea artei vizuale sunt și cele care determină, dacă ne uităm la clasă, care a cui artă e. În ziua de azi, cu prețuri umflate ale materialelor, cine sunt sculptorii, pictorii și fotografii noștri? Când vorbim de cultură a femeilor la scară largă, trebuie să fim conștienți de efectul diferenței economice și de clasă în ceea ce privește resursele disponibile pentru producția artei.
  Pe măsură ce înaintăm către crearea unei societăți înăuntrul căreia putem cu toții să înflorim, discriminarea bazată pe vârstă e o altă distorsiune a relației care interferează fără vreo viziune. Ignorând trecutul, suntem încurajați să îi repetăm greșelile. Decalajul de generații e un instrument social important pentru orice societate represivă. Dacă membrii tineri ai unei comunități se uită la membrii mai în vârstă cu dispreț sau suspectează excesul, nu vor fi niciodată capabili să se țină de mâini și să examineze amintirile vii ale comunității și nici să pună cea mai importantă întrebare, „de ce?”. Asta dă naștere amneziei istorice, care ne face să lucrăm la inventarea roții de câte ori vrem să mergem la magazin după pâine. 
  Ne trezim că trebuie să repetăm și să învățăm din nou și din nou aceeași lecție pe care au învățat-o și mamele noastre, pentru că nu dăm mai departe ceea ce am învățat sau pentru că nu suntem capabili să ascultăm. De exemplu, de câte ori au mai fost spuse toate astea? Alt exemplu, cine ar fi crezut că fiicele noastre își vor lăsa corpurile chinuite și purificate de corsete și tocuri și fuste hobble din nou?
  Ignorarea diferenței de rasă dintre femei și implicațiile acelei diferențe sunt cea mai serioasă amenințare pentru mobilizarea unei puteri comune a femeilor.
Așa cum femeile albe își ignoră privilegiul înnăscut al culorii pielii și definesc femeia numai în termenii experienței lor, așa și femeile de Culoare devin „celălalt”, cel lăsat pe dinafară, al cărui experiență și tradiție e prea „străină” să fie înțeleasă. Un exemplu pentru asta e absența profundă a femeilor de Culoare din cursurile de women’s studies. Literatura femeilor de Culoare e rar inclusă în cursurile de literatură a femeilor și aproape niciodată în alte cursuri de literatură, și nici în women’s studies în general. Mult prea des, scuza dată este că literatura femeilor de Culoare poate fi predată doar de femei de Culoare, sau că e prea dificil de înțeles sau că studenții zic că „nu îi prinde” pentru că vine din experiențe care sunt „prea diferite”. Am auzit argumentul acesta dat de femei albe de altfel foarte inteligente, femei care par să nu aibă nicio problemă să predea și să recenzeze opere care provin din experiențele foarte diferite ale lui Shakespeare, Molière, Dostoievski și Aristofan. Cu siguranță trebuie să existe vreo altă explicație.
  E o chestiune foarte complexă, dar cred că unul din motivele pentru care femeile albe au dificultăți atât de mari în a citi femei Negre e cauzat de reținerea lor de a vedea femeile Negre drept femei și diferite de ele însele. A examina literatura femeilor Negre într-un mod eficace presupune ca noi să fim văzute drept oameni în totalitatea adevăratelor noastre complexități – ca indivizi, ca femei, ca oameni – mai degrabă decât ca unul dintre stereotipurile acelea problematice, dar familiare, pe care societatea le oferă în loc de imagini reale ale femeilor Negre. Și cred că ăsta e un adevăr care se extinde și către literaturile altor femei de Culoare care nu sunt Negre.
  Literaturile tuturor femeilor de Culoare recreează texturile vieților noastre, și multe femei albe se încăpățânează să ignore diferențele reale. Pentru că atâta timp cât orice diferență dintre noi înseamnă că unul dintre noi trebuie să fie inferior, atunci recunoașterea oricărei diferențe dintre noi e cu siguranță încărcată de vinovăție. A le da voie femeilor de Culoare să iasă din stereotipuri provoacă o prea mare senzație de vinovăție, pentru că amenință satisfacția acelor femei care privesc opresiunea doar în termeni de sex.
  Refuzul de a recunoaște diferența te împiedică să vezi diferitele probleme și greutăți cu care ne confruntăm noi, ca femei.
  Așadar, într-un sistem patriarhal de putere, unde privilegiul pielii albe e un avantaj mare, capcanele folosite pentru a neutraliza femeile Negre și pe cele albe nu sunt aceleași. De exemplu, e ușor pentru femeile Negre să fie folosite de structuri de putere împotriva bărbaților Negri, nu pentru că sunt bărbați, ci pentru că sunt Negri. Așadar, pentru femeile Negre e necesar să separăm nevoile opresorului de conflictele noastre legitime, în interiorul comunității. Această problemă nu există pentru femeile albe. Femeile și bărbații negri au împărtășit și împărtășesc opresiunea de rasă, chiar dacă în feluri diferite. Din această opresiune împărtășită am dezvoltat sisteme de apărare comune și vulnerabilități comune, care nu pot fi duplicate în comunitatea albă, cu excepția relației dintre evrei și evreice. 
Pe de altă parte, femeile albe se confruntă cu capcana de a fi seduse pentru a se alătura opresorului, sub pretextul împărțirii puterii. Această posibilitate nu există într-un fel similar pentru femeile de Culoare. Efortul simbolic făcut în direcția noastră nu e o invitație la a ne uni puterile; „alteritatea” noastră e o realitate vizibilă, care face asta destul de clar. Femeile albe au o paletă mai mare de presupuse alegeri și recompense pentru identificarea cu puterea patriarhală și instrumentele ei.
Astăzi, odată cu combaterea ERA (Equal Rights Amendment/Amendamentul drepturilor egale), înrăutățirea situației economice și conservatorismul crescut, e mai ușor din nou pentru femeile albe să creadă în fantezia periculoasă că dacă ești suficient de bună, suficient de frumoasă, suficient de drăguță, suficient de tăcută, îi înveți pe copii cum să se poarte, urăști oamenii care trebuie și te căsătorești cu oamenii care trebuie, atunci îți va fi permis să co-exiști cu patriarhatul, într-o pace relativă, măcar până când un bărbat are nevoie de munca ta sau până când violatorul cartierului dă peste tine. Și, da, dacă nu locuiești și iubești în tranșee, e greu să ții minte că războiul împotriva dezumanizării e continuu. 
  Dar femeile Negre și copiii noștri știu că materialul din care e formată viața noastră e cusut cu violență și cu ură, că nu există pace. Nu ne confruntăm cu asta doar când e grevă sau pe alei întunecate la miezul nopții, sau în locuri în care îndrăznim să ne verbalizăm rezistența. Pentru noi, violența se strecoară din ce în ce mai mult printre straturile vieții de zi cu zi – în supermarket, în sala de clasă, în lift, în clinică și în curtea școlii, de la instalator, la cofetar, la vânzătoare, la șoferul de autobuz, la funcționarul de la bancă, la chelnerița care nu ne servește. 
Împărtășim unele probleme, ca femei, dar pe unele nu. Îți e teamă ca nu cumva copiii tăi să crească și să se alăture patriarhatului și să depună mărturie împotriva ta, ne temem ca nu cumva copiii noștri să fie scoși afară dintr-o mașină cu forța și împușcați pe stradă și voi să întoarceți spatele motivelor pentru care ei mor.
  Amenințarea diferenței n-a fost mai puțin orbitoare pentru oamenii de Culoare. Noi, cei care suntem Negri, trebuie să vedem că realitatea vieților noastre și lupta noastră nu ne face imuni în fața erorilor de a ignora și a confunda diferența. În cadrul comunităților Negre, unde rasismul este o realitate vie, diferențele dintre noi par de multe ori suspecte și periculoase. Nevoia de unitate e de multe ori confundată cu ideea de omogenitate și o viziune feministă Neagră e considerată drept o trădare a unor interese umane comune. Din cauza luptei continue împotriva anulării rasiale pe care o resimt femeile Negre și bărbații Negri, și ostilitatea sexuală împotriva femeilor Negre e practicată nu doar de societatea albă rasistă, dar e implementată și înăuntrul comunităților noastre Negre. Este o boală care lovește inima națiunii Negre și liniștea n-o s-o facă să dispară. Amplificată de rasism și presiunile lipsei de putere, violența împotriva femeilor și copiilor Negri devine de multe ori un standard în rândul comunităților noastre. Unul după care poate fi măsurată masculinitatea. Dar aceste fapte făcute din ură față de femei sunt foarte rar discutate drept crime împotriva femeilor Negre. 
  Ca grup, femeile de Culoare câștigă cel mai puțin în america. Suntem țintele principale ale avortului și abuzului prin sterilizare, aici și în străinătate. În anumite părți din Africa, fetele tinere încă sunt cusute între picioare ca să rămână docile și pentru plăcerea bărbaților. Asta este cunoscută drept circumcizie feminină și nu e o problemă culturală, așa cum insista răposatul Jomo Kenyatta, ci o crimă împotriva femeilor Negre.
  Literatura femeilor Negre e plină de durerea atacului frecvent, nu doar al patriarhatului rasist, dar și al bărbaților Negri. Și totuși, atât necesitatea luptei comune, cât și istoria sa, ne-a făcut pe noi, femeile Negre, destul de vulnerabile în fața falsei acuzații că anti-sexist înseamnă anti-Negru. Între timp, ura pentru femei ca ultim refugiu al celor lipsiți de putere stoarce puterea din comunitățile Negre și chiar și din viețile noastre. Numărul de violuri e în continuă creștere, raportat și neraportat, iar violul nu înseamnă sexualitate agresivă, ci agresivitate sexualizată. Așa cum spune scriitorul Negru Kalamu ya Salaam, „Cât timp dominația masculină există, și violul va exista. Numai femeile care se revoltă și bărbații care devin conștienți de responsabilitatea lor de a lupta împotriva sexismului pot să oprească împreună violul”3.
  Diferențele dintre noi, ca femei Negre, sunt și ele înțelese greșit și folosite ca să ne despartă una de cealaltă. Ca lesbiană feministă Neagră, confortabilă cu multitudinea de ingrediente diferite ale identității mele și o femeie angajată în lupta pentru eliberare rasială și sexuală, cred că sunt mereu încurajată să extrag un aspect important al persoanei mele și să îl prezint ca fiind important în întregime, eclipsând sau negând celelalte părți ale mele. Dar ăsta e un mod distructiv și fragmentat în care să trăiești. Concentrarea deplină a energiei mele îmi e accesibilă numai când integrez toate părțile mele, în mod deschis, lăsând puterea care vine din anumite surse ale vieții mele să curgă liberă prin toate sinele mele, fără restricțiile definiției impuse din exterior. Doar atunci pot să îmi pun la dispoziție toată ființa și toate energiile în acele lupte pe care le accept ca parte din viața mea.
Frica de lesbiene sau frica de a fi acuzată că ești lesbiană a făcut multe femei Negre să depună mărturie împotriva lor înseși. Ne-a împins pe multe dintre noi în alianțe distructive și pe altele i-a dus la disperare și izolare. În comunitățile de femei albe, heterosexismul e uneori rezultatul identificării cu patriarhatul alb, o respingere a independenței dintre femei care se identifică drept femei, care îi permite sinelui să existe, în loc să fie pus în slujba bărbaților. Uneori reflectă o credință puternică în coloratul protectiv al relațiilor heterosexuale, uneori o ură de sine împotriva căreia toate femeile trebuie să lupte, pe care am învățat-o din naștere.
  Deși elemente ale acestor atitudini se manifestă în cazul tuturor femeilor, există rezonanțe particulare ale heterosexismului și ale homofobiei printre femeile Negre. În ciuda faptului că legătura dintre femei are o istorie lungă și onorabilă în comunitățile Africane și Afro-americane, și în ciuda cunoștințelor și reușitelor multor persoane Negre care se identifică drept femei, în spațiile politice, sociale și culturale, femeile heterosexuale Negre tind să ignore adesea sau să minimizeze existența și munca lesbienelor Negre. Parte din atitudinea asta a venit dintr-o teroare de înțeles față de atacul bărbaților Negri în spațiul restrâns al societății Negre, unde pedeapsa pentru orice tip de autoafirmare a unei femei constă încă în a fi acuzată de lesbianism, și, drept urmare, considerată nedemnă de atenția sau sprijinul puținilor bărbați Negri. Dar parte din nevoia de a înțelege greșit și a ignora lesbienele Negre vine din frica foarte reală că persoanele Negre care se identifică în mod deschis ca fiind femei și care nu mai sunt dependente de bărbați pentru a se defini pe ele însele pot foarte bine să schimbe ordinea relațiilor sociale.
  Femeile Negre care cândva insistau că lesbiansimul era o problemă a femeilor albe, insistă acum că lesbienele Negre sunt o amenințare pentru națiunea Neagră, se înhăitează cu inamicul, sunt, practic, ne-Negre. Aceste acuzații, venind chiar de la femeile în care căutăm înțelegere profundă și adevărată, au contribuit la ținerea multor lesbiene Negre în ascunzătoare, prinse între rasismul femeilor albe și homofobia surorilor lor. Adesea, munca lor a fost ignorată, trivializată sau înțeleasă greșit, așa cum s-a întâmplat cu Angelina Grike, Alice Dunbar-Nelson, Lorraine Hansberry. Și totuși, femeile care au creat legături cu alte femei au fost mereu parte din puterea comunităților Negre, de la mătușile noastre necăsătorite și până la amazoanele din Dahomey.
  Și, cu siguranță, nu lesbienele Negre atacă femeile și violează copiii și bunicile pe străzile comunităților noastre. 
  Pe teritoriul întregii țări, ca în Boston în primăvara lui 1979, în urma crimelor nerezolvate a douăsprezece femei Negre, lesbienele Negre sunt vârfurile de lance ale mișcărilor împotriva violența împotriva femeilor Negre.
  Care detalii particulare din fiecare din viețile noastre pot fi examinate și modificate astfel încât să ajute la implementarea schimbării? Cum redefinim diferența pentru toate femeile? Nu diferențele noastre sunt cele care separă femei, ci ezitarea noastră să recunoaștem acele diferențe și să ne confruntăm într-un mod eficient cu distorsiunile care au rezultat din ignorarea și neînțelegerea acelor diferențe.
  Ca instrument de control social, femeile au fost încurajate să recunoască o singură zonă de diferență ca fiind legitimă, acele diferențe care există între femei și bărbați. Și am învățat cum să ne confruntăm cu diferențele alea cu urgența tuturor subordonaților opresați. Am fost toate nevoite să învățăm să trăim sau să  lucrăm sau să coexistăm cu bărbați, începând cu tații noștri. Am recunoscut și am negociat aceste diferențe, chiar și atunci când recunoașterea n-a făcut decât să perpetueze modul dominant/subordonat de existență a relațiilor umane, unde cel opresat trebuie să recunoască diferența stăpânului ca să supraviețuiască.
  Dar supraviețuirea noastră viitoare depinde de abilitatea noastră de a relaționa în cadrul egalității. Ca femei, trebuie să ne scoatem tiparele internalizate de opresiune din noi însene, dacă vrem să trecem dincolo de aspectele superficiale ale schimbării sociale. Acum trebuie să reorganizăm diferențele dintre femeile care ne sunt egale, nu inferioare sau superioare, și să ne gândim la feluri în care să ne folosim diferența uneia alteia pentru a ne îmbogăți viziunile și suferințele comune.
  Viitorul pământului nostru s-ar putea să depindă de abilitatea tuturor femeilor de a identifica și de a elabora noi definiții ale puterii și noi tipare de a relaționa dincolo de diferențe. Definițiile vechi nu ne-au ajutat, nici pe noi, nici pământul care ne susține greutatea. Tiparele vechi, indiferent de cât de bine au fost rearanjate ca să imite progresul, încă ne condamnă la repetiții alterate cosmetic ale acelorași schimbări vechi, ale aceleiași vine, uri, ale acelorași acuzații, lamentații și suspiciuni.
Pentru că avem cu toții înăuntrul nostru vechi schițe ale așteptărilor și răspunsurilor, vechi structuri de opresiune, iar acestea trebuie alterate în același timp în care alterăm condițiile de trai care sunt un rezultat al acelor structuri. Pentru că instrumentele stăpânului nu vor dărâma niciodată casa lui.
Așa cum foarte bine arată Paulo Freire în The Pedagogy of the Oppressed4, adevărata țintă a schimbărilor revoluționare nu e niciodată formată doar din situațiile opresive din care încercăm să scăpăm, ci și din partea aceea a opresorului care e plantată adânc în fiecare din noi și care cunoaște doar tacticile opresorului, relațiile sale.
  Schimbarea înseamnă creștere, iar creșterea poate fi dureroasă. Dar sporim definirea de sine prin expunerea sinelui muncind și luptând alături de cei pe care îi definim ca fiind diferiți de noi, deși urmărim aceleași obiective. Pentru toate femeile Negre și albe, bătrâne și tinere, lesbiene și heterosexuale, asta poate să însemne noi drumuri spre supraviețuirea noastră.

Ne-am ales una pe alta
și limita luptei fiecăreia 
războiul e același
dacă pierdem
cândva sângele femeilor se va coagula
pe o planetă moartă
dacă vom câștiga
e greu de zis
căutăm dincolo de istorie
o nouă întâlnire mai probabilă5

___
1 Lucrare prezentată la Copeland Colloquium, Amherst College, aprilie 1980.
2 Sisterhood în original, n.t.
3 Din „Rape: A Radical Analysis, An African-American Perspective” de Kalamu Ya Salaam în Black Books Bulletin, vol. 6, nr. 4 (1980).
4 Seabury Press, New York, 1970.
5 Din Schițe, poem nepublicat.

Traducere de Cătălina Stanislav