Anti-memoria socialismului: vacanță cu scandal la Vila din Neptun

Liviu Diamandi s-a remarcat pentru prima oară sub acest heteronim pe Club Literar, un site online care la începutul anilor 2000 era o platformă fertilă și cool pentru tânăra generație de poetx. Poeziile „tânărului brașovean”, „il di” (Rareș Moldovan), au rămas nepublicate, iar Liviu Diamandi (adult, de data asta din Craiova) debutează în 2021 la OMG cu Starea normală, un roman la fel de greu de încadrat ca recentul Neptun 83 (Polirom, 2023).

Neptun 83 este un revival carnavalesc al socialismului din anii ʽ80, cu personaje din scena literară a vremii, dar și câteva fictive, care are în centru „Vila Scriitorilor” din Neptun, încărcată de o istorie aparte (și care este încă în funcțiune, cu tarife speciale pentru membrii U.S.R.). Romanul apare la aproximativ un an după ce un alt autor anonim a făcut valuri, de data asta poet, sub identitatea unui fost traficant securist, șofer al lui Che Guevara, devenit emblematic pentru reconstituirea unui discurs aproape SF despre perioada comunistă: Radu Demetriades. Ambii autori fac apel la o anti-memorie a perioadei – prezintă socialismul românesc fără să investigheze fapte reale – revitalizând o temă din ce în ce mai tocită de la Revoluție încoace. Ce e special în acest tip de discurs e reinventarea esteticii socialiste într-un gest de mockery și în același timp de reactualizare/glorificare a unei lumi uitate, în contextul în care, de la Revoluție și până azi, în construirea narațiunilor despre comunism s-a apelat de cele mai multe ori la „o serie de tertipuri narative clișeizante”, fenomen pe care Bogdan Contea în analizează pe larg în „Romanul comunismului românesc înainte și după Istoria lui Mihai Iovănel” (Revista Transilvania), taxând, pe urmele lui Iovănel, afectivitatea și exaltarea care deformează realitatea socială și o face să fie doar o poveste pe care am mai auzit-o. Însă ce îi reușește poetului Demetriades, nu-i reușește lui Liviu Diamandi care, deși începe promițător romanul cu o incursiune în viața personală a scriitorxlor la mare, transformă proza într-un haos cu pretenții metafizice, ajungând să nu mai fie edificator pentru o narațiune trăsnită a socialismului, ci doar too much.

Acțiunea din Neptun 83 începe cu o vizită a naratorului la „ruinele fostei stațiuni Neptun”, pe a cărui „fostă plajă” – căci litoralul românesc în postsocialism este un spațiu lăsat în paragină – găsește într-o pungă de plastic jurnalul pretinsei fiice a unui scriitor cunoscut (Nicolae Breban, nenumit, dar recognoscibil) care povestește niște evenimente stranii petrecute în vara anului 1983 la „Vila Scriitorilor”. Indiciile despre identitatea lui Breban sunt livrate treptat de-a lungul cărții, dar știm că el nu a avut o fiică, iar acesta e doar unul dintre jocurile naratorului cu realul și ficționalul (procedeu interesant la început, dar fără o miză care să treacă dincolo de efectul de joc). Acțiunea romanului va fi redată ulterior prin ochii acestei fete, Eliza, care își întrerupe activitățile plicticoase de vacanță pentru a-i spiona pe scriitorx adunați la Vilă în vacanța de vară. Romanul este o încrengătură de bârfe și stări halucinogene ale fetei, de salturi în timp și în realități paralele, iar intriga jurnalului e dispariția unei poete din RDG pe plaja stațiunii Neptun în vara lui ʽ83.

Autorul pare că încearcă să se salveze continuu de la criticile care i s-ar putea aduce romanului: folosește trucul manuscrisului găsit, dar e deja admonestat de un personaj ca „vechi și corny” înainte de a-i reproșa noi asta, atunci când discursul ontologic devine prea serios este aruncat în aer de vreo ironie, ca să nu credem cumva că naratoarea se ia prea în serios ș. a.

Structura narativă este alambicată și greu de urmărit, lucru care deranjează, dar se potrivește cu „filosofia” din spatele textului (cea a perturbării oricărei urme de certitudine): după explicația inițială a manuscrisului găsit, nu suntem teleportați în vara lui ʽ83, cum ne-am aștepta, ci cu vreo 40 de ani mai târziu de la acel moment, când femeia decide să se întoarcă la „Vila Scriitorilor” împreună cu colonelul Gîză, un bătrân cu Alzheimer, coleg cât se poate de nepotrivit pentru această aventură. Ajunsă la Vilă, încearcă să intre prin efracție în clădirea închisă pentru renovare, dar deodată i se declanșează „autohipnoza” – proces de disociere acută care o transportă în prima zi de școală, și de aici câteva pagini de gânduri arbitrare. Aleargă dramatic către intrarea în vilă înainte ca „mintea ei conștientă” să o părăsească, dar ușa e încuiată, așa că urcă pe o schelă, străpunge cu unghiile folia care acoperă un geam și aterizează pe podeaua de lemn: „recunosc camera în care…”. Suspansul exagerat și dramatismul hollywoodian sunt ridiculizate și fac parte dintr-un proiect satiric mai mare care se răsfrânge asupra elitei culturale românești pre- și post- ʽ89.  

Eliza este adolescenta teribilă, feministă și smart care ne livrează fracturi din interacțiunile scriitorxlor de la Vilă. Apar în peisaj Fănuș Neagu, Mircea Micu, Mircea Dinescu, Nina Cassian, Cezar Ivănescu, Gheorghe Pituț, Ioan Alexandru ș.a., iar un eveniment de maximă tensiune la care asistă fata este cel în care apare la Vilă Cezar Ivănescu care, beat și supărat că lui nu i s-a acordat sejur la Vilă de către Partid, începe să strige că ei, „grupul de bețivi de la Mogoșoaia”, l-au omorât pe Marin Preda: „L-ați îmbătat în noaptea aia, l-ați băgat în comă și l-ați încuiat în cameră, să moară înecat în propria vomă” (la care Mircea Dinescu răspunde: „Frumos catren”). Înainte să fie ținut de mâini de către ceilalți bărbați pentru că începuse să spargă sticle și pahare, într-un frumos show caragialesc, el mai strigă: „L-ați omorât pe cel mai iubit dintre pământeni, băi jigodiilor! […] Și-acum vreți să mă omorâți și pe mine.”

Portretele scriitorxlor sunt atent studiate, iar cel mai prezent pe parcursul jurnalului este Nichita Stănescu, prieten apropiat al tatălui și confesor al fetei. Într-o conversație despre dezalcoolizare și sevraj dintre Nichita și tată, la care Eliza trage cu urechea, aflăm că nu doar alcoolul îi creează dependență, ci și sevrajul, ironizarea „poeticului” fiind altă metodă de caricaturizare: „Greu de explicat, mai ușor de versificat. Cum te uiți la o eclipsă  de soare printr-un geam afumat, tot așa se uită prin mine un ochi din spatele meu, opal în urmă, fix spre orizont, oval coborând din deal spre o vale, urcând o vale spre deal. /…/ Un trucaj care deschide calea spre o hipervedere, mai pătrunzătoare. Vedere prin structura care delimitează realitatea. Are sens ce zic?” Însă Nichita nu e doar batjocorit, ci se construiește cu grijă și empatia pentru el, dovadă că sarcasmul este unul bine dozat. Nichita e acest copil mare care spune că dragostea e sensul lumii, dar când prietenul lui îi cere să definească dragostea, nu știe să răspundă: „Vocea lui a căpătat o intensitate din ce în ce mai dureroasă, patetică și copilăroasă în același timp”, iar concluzia este că vrea doar să nu mai fie certat (de amintit scrisoarea celor 48 de poeți care-i cer să se interneze pentru a se lăsa de alcool și care, pe bună dreptate, îl umilește și enervează). Eliza pleacă de lângă ei pentru a nu se molipsi de „limbajul poetic”, dar e de notat că și ea vrea să ajungă scriitoare, deci scăpare de ridicolul exagerărilor nu prea e.

Cartea e plină de trimiteri livrești care ironizează intertextul, autorul atacând subtil postmodernismul cu propriile arme – de remarcat și „viziunile” Elizei cu tentă suprarealistă, desprinse parcă din Orbitor (Cărtărescu e un punct de referință și în primul roman al lui Diamandi, Starea normală). Apar la tot pasul fragmente din texte filosofice consacrate, demonstrații matematice întinse pe pagini întregi sau fenomene meteorologice explicate în detaliu și excesiv. Toate aceste discuții sunt ironice prin asocierea cu personajul care vorbește: Nichita Stănescu explică efectul Coriolis care formează curenți de vânt în peșteri, colonelul Dima împreună cu Ioan Alexandru sunt prinși într-un loop în care vorbesc despre împărțirea la zero și despre infinit, iar un milițian (om al ordinii) vorbește despre geneza lumii din entropie. De reținut din aceste discuții e ideea recurentă că „[n]u există prognoză corectă fără suprapunere între aparență și realitate, pentru că, atâta timp cât te situezi într-un anumit sistem de referință, aparența este egală cu realitatea” – deci, în povestea asta, e totuna dacă Nicolae Breban a avut sau nu o fiică, dacă poeta dispărută chiar a dispărut sau dacă fiica unui scriitor de acolo a avut o aventură cu un securist din duba albă parcată în fața Vilei, așa cum le spune prietenelor. Și toate astea sunt irelevante pentru că Diamandi creează un sistem închis, în care oricât am vâna detalii reale din viețile scriitorxlor, nu știm for sure ce e real și ce nu – imboldul detectivistic stârnit la începutul cărții se pierde pe parcurs. Aforismele sunt completate de citate din filosofi notorii ca Wittgenstein („Realitatea este alcătuită din totalitatea faptelor”) și, dacă nu am sesiza ironia strecurată peste tot în text, am putea spune că citim o carte slabă despre natura realității, care mai și enervează printr-o narațiune greu de urmărit.

Dar chiar și așa, acest discurs al aparenței și esenței devine repetitiv și redundant, iar punctul culminant este când Eliza, Nichita și alții, ajunși la o peșteră în care se zvonește că ar fi fost ascunsă poeta din RDG dispărută, își fac apariția milițieni înarmați și elicoptere. Se fac arestări care nu surprind pe nimeni, calmul evenimentelor bizare fiind parcă desprins din Twin Peaks, iar Eliza este supusă unui interogatoriu căruia nici noi, nici ea nu îi înțelegem miza, ci doar concluzia: „Te lăsăm să pleci pentru că nu poți adăuga nimic folositor. Ești complet dezorientată”. Se poate ca toată acțiunea să fi fost produsul unei insolații, pentru că fata e des cuprinsă de toropeală, iar finalul nu ne lămurește cu nimic: întorși cu 40 de ani mai târziu, colonelul Gîză, șoferul dubei albe din fața Vilei din vara lui ʽ83, îi povestește femeii relația pe care a avut-o cu prietena ei, dar Eliza nici atunci nu poate fi sigură că asta s-a întâmplat, pentru că bătrânul are Alzheimer.

Fie că alegem să ne enervăm pe incursiunile ontologice redundante sau să apreciem inovația cărții (căci este un spectacol savuros al climatului literar din ultima decadă a României socialiste), Liviu Diamandi scrie un roman atipic și prin temă și prin structură care cred că aduce un plus literaturii contemporane, deși cu greu poate fi considerat mai mult decât un show ingenios cu de toate.

Cumpără cartea de pe site-ul editurii Polirom.

Sofia Ilie urmează programul de masterat „Limba și literatura română în epoca globalizării“ al Facultății de Litere și Arte a ULBS, fiind în anul I.