Alain LeRoy Locke

Noul Negro

În ultimul deceniu, ceva dincolo de supravegherea și vigilența statisticilor și-a făcut loc în viața americanilor Negro, iar cele trei norne care s-au ocupat în mod tradițional de problema Negro au rămas în brațe cu o fantoșă. Sociologul, Filantropul, Liderul-de-Rasă nu ignoră existența Noului Negro, dar sunt incapabili să-l reprezinte. El pur și simplu nu poate fi cuprins în formulele lor. Pentru că în tânăra generație vibrează o nouă psihologie; noul spirit e treaz în mijlocul maselor și, chiar sub ochii observatorilor profesioniști, ceea ce a fost o problemă perenă se schimbă acum prin câteva dintre aspectele progresiste ale vieții unor Negroes contemporani.
  Este oare posibil ca o asemenea metamorfoză să se fi întâmplat atât de brusc pe cât pare? Răspunsul este nu; nu pentru că Noul Negro nu este aici, ci pentru că Vechiul Negro a devenit acum mult timp mai mult un mit și mai puțin o persoană. Vechiul Negro, să ne reamintim, reprezenta prilejul unei dezbateri morale și controverse istorice. Figura lui este o tipologie perpetuată sub forma unei ficțiuni istorice, pe de o parte cu sentimentalism inofensiv, pe de alta – cu reacționarism intenționat. Însuși Negro-ul a participat la acest proces printr-un fel de mimetism social protector, impus asupra sa de circumstanțele ostile ale dependenței. Așadar, vreme de generații, în mintea Americii, Negro-ul a fost mai degrabă o formulă decât o ființă umană – un ceva care poate să fie dezbătut, condamnat sau apărat, „ținut în frâu” sau „pus la locul lui” sau „ajutat”, pentru care sau din cauza căruia să se îngrijoreze lumea; să fie hărțuit sau tratat de sus, să fie un baubau sau o povară pentru societate. Până și Negro-ului gânditor i s-a indus aceeași atitudine generalizată: să își îndrepte atenția asupra problemelor controversate, să se vadă pe sine însuși prin filtrul distorsionant al unei probleme sociale. Umbra sa, ca să spunem așa, a fost mai adevărată pentru el decât propria personalitate. Fiind nevoit să se potrivească atât cu stereotipurile injuste ale opresorilor și detractorilor săi, cât și cu cele ale liberatorilor, prietenilor și binefăcătorilor, el a trebuit să se conformeze cu pozițiile tradiționale de pe care era analizat cazul său. O conștiință autentică, socială sau individuală, cu greu putea să apară într-o astfel de situație.
  Dar, în timp ce mințile celor mai mulți dintre noi, negri sau albi, s-au format în umbra Războiului Civil și a epocii de reconstrucție, cursul actual al dezvoltării a flancat pur și simplu aceste poziții, făcând necesară o reorientare bruscă a perspectivei. Nu ne-am uitat în direcția care trebuie; cu Nordul și Sudul delimitate pe axă, nu am observat Estul până când nu ne-a intrat soarele în ochi.
  Amintiți-vă cât de repede au ieșit la lumină cântecele religioase ale comunității Negro; ascunse timp de generații sub armoniile stereotipice ale imnurilor lui Wesley, în secret, semi-rușinate, până când îndrăzneala de a fi naturale le-a scos la iveală – și iată, muzica poporului. În mod similar, gândirea Negro-ului pare că a scăpat deodată de sub tirania intimidării sociale și s-a scuturat de psihologia imitației și a inferiorității implicite. Lepădând vechea crisalidă a problemei celor Negro, dobândim ceva ce se apropie de emanciparea spirituală. Până de curând, lipsindu-ne conștiința de sine, am fost o problemă aproape la fel de mare pentru noi înșine pe cât încă suntem pentru alții. Dar deceniul care ne-a întâmpinat cu o problemă ne-a lăsat doar cu o misiune. Momentan, probabil că mulțimea simte o ușurare ciudată și un impuls nou și vag, dar doar cei puțini și conștienți știu că, în timpul acestei reacții, s-a rupt presanta strânsoare interioară a prejudecăților.
  Cu respectul și siguranța de sine reînnoite, viața comunității Negro este pe cale să intre într-o nouă fază dinamică, elanul dinăuntru compensând pentru orice presiune din partea condițiilor exterioare. Masele migrante, când merg de la țară la oraș, trec dintr-un singur salt peste câteva generații de experiență, dar, mai important, același lucru se întâmplă și la nivel spiritual, în atitudinile față de viață și în expresia de sine ale Tinerilor Negro, în poezie, în artă, în educație și în noua lor viziune, cu avantajul suplimentar, desigur, al stabilității și al unei certitudini mult mai mari, știind mai bine acum despre ce este vorba. De aici apar promisiunea și legitimitatea unei noi direcții. După cum foarte pătrunzător a spus unul dintre ei:

Avem ziua de mâine
Înaintea noastră
Precum un foc strălucit.
	
Ziua de ieri, ceva pierdut în noapte,
Un nume asfințit.

Și răsăritul astăzi
Se arcuiește peste calea de pe care am venit.
Mărșăluim!1
  
  Acest fapt este, mai mult decât oricare altul, „cea mai creditabilă mărturie a ultimilor cincizeci de ani de libertate”, un lucru necesar pentru ca un Negro de astăzi să fie văzut altfel decât prin ochelarii prăfuiți ai vechilor controverse. Ziua „mătușilor”, „unchilor” sau „mămicilor” s-a terminat de asemenea. Unchiul Tom și Sambo au murit, și chiar și „Colonelul” și „George” joacă roluri de circ, de care se leapădă ușurați când ies de sub lumina reflectoarelor. Melodrama populară s-a uzat și a venit timpul să renunțăm la ficțiuni, să ducem baubau-ul înapoi în pod și să privim fața realistă a lucrurilor.
  Mai întâi trebuie să observăm câteva dintre schimbările care, de la trasarea tradiționalelor linii de gândire, le-au făcut pe toate acestea să pară destul de învechite. O schimbare importantă a fost, desigur, acea mutare a populației Negro care a făcut ca problema Negro să nu mai fie exclusiv sau măcar predominant sudică. De ce mintea noastră ar trebui să funcționeze după acele delimitări dacă problema în sine nu mai există? Apoi, direcția migrației nu a fost doar spre Nord și centrul Midwest-ului, ci și către urban și către marile centre industriale – problemele de adaptare sunt noi, practice, locale, și nu în mod specific rasiale. Sunt mai degrabă o parte inerentă a problemelor industriale și sociale din cadrul democrației contemporane. Și, nu în ultimul rând, cu cei Negro aflându-se într-un proces rapid de diferențiere de clasă, dacă a fost vreodată justificabil să îi privești și tratezi pe aceștia en mass, acum acest lucru devine în fiecare zi tot mai puțin posibil, tot mai injust și mai ridicol.
  În însuși procesul transplantului, Negro-ul se transformă.
  Fluxul migrației comunității Negro, înspre Nord sau înspre oraș, nu poate fi în totalitate explicat ca fiind un curent orb, inițiat fie de cererile industriei militare laolaltă cu închiderea migrației externe, fie de presiunea recoltelor sărace laolaltă cu terorismul social în ascensiune din anumite părți ale Sudului și Sud-Vestului. Nici cererea de muncă, nici gândacii de bumbac, nici Ku Klux Klanul nu reprezintă factori fundamentali, oricât de mult ar fi contribuit, separat sau împreună, la acest proces. Urgența și graba acestui flux uman de a ajunge pe coasta centrelor urbane din Nord pot fi explicate în primul rând în termenii oportunităților viitoare, ai libertății sociale și economice, ai spiritului ce merge după profit (chiar și în fața unei taxe vamale exorbitante și păguboase), ai șansei de a-și îmbunătăți condițiile. Cu fiecare val succesiv al său, mișcarea Negro devine din ce în ce mai mult o mișcare de masă către o soartă mai ofertantă și mai democratică – în cazul Negro-ului, o fugă deliberată nu de la țară la oraș, ci din America medievală în cea modernă.
  Luați de exemplu Harlem. Aici, în Manhattan, nu e doar cea mai mare comunitate Negro din lume, dar este și prima concentrare din istorie a atât de multor elemente diverse din viața unui Negro. A atras oameni din Africa, din Indiile de Vest sau America; a adus împreună oameni Negro din Nord și din Sud; omul din oraș cu omul de la țară; țăranul, studentul, antreprenorul, profesionistul, artistul, poetul, muzicianul, aventurierul și muncitorul, preotul și criminalul, exploatatorul și paria societății. Fiecare grup a venit din motive proprii și cu scopurile sale speciale, dar cea mai importantă experiență a lor a fost cea de a se fi găsit unul pe altul. Surghiunul și prejudecata au aruncat aceste elemente diferite într-o zonă comună de contact și interacțiune. În această zonă, simpatia și unitatea de rasă au dus la o mai puternică fuzionare a sensibilității și a experienței. Deci ceea ce a început din cauza segregării devine din ce în ce mai mult, odată ce elementele se amestecă și reacționează, laboratorul unei mărețe suduri interrasiale. În acest punct, trebuie admis faptul că americanii Negro au fost o rasă de sine stătătoare mai mult prin nume decât prin faptă, sau, ca să fiu mai precis, mai degrabă în sentiment decât în experiență. Principala legătura dintre ei a fost o condiție comună, nu o conștiință comună; o problemă comună, nu o viață comună. În Harlem, viața Negro câștigă o primă șansă la o expresie de grup și la autodeterminare. Este – sau cel puțin își propune să fie – o capitală rasială. Din acest motiv, noi vrem să fim comparabili unor centre de exprimare populară și autodeterminare în formare, care joacă un rol productiv în lumea de astăzi. Fără a avea pretenția că se apropie de ele în ceea ce privește importanța politică, Harlem are același rol pentru Noul Negro pe care l-a avut Dublinul pentru Noua Irlandă sau Praga pentru Noua Cehoslovacie.
  Harlem, vă garantez, nu e un loc tipic – dar este semnificativ, este profetic. Niciun observator cu scaun la cap, oricât ar simpatiza această nouă direcție, nu ar susține că masele sunt deja articulate, însă ele se agită, se mișcă, sunt mai mult decât neliniștite. Provocarea noilor intelectuali din rândul acestor mase este destul de clară – ei sunt „radicali de rasă”, realiști care s-au rupt de epoca veche a filantropilor călăuzitori, a sentimentalismului și a protestului. Dar dacă, la urma urmei, doar deslușim visele unui agitator în neliniștile unui gigant adormit? Răspunsul stă în țăranul care migrează. El este „omul cel mai de jos”, care este cel mai iute în a se ridica. Un simptom specific al acestui fapt este profesionistul, el însuși migrând pentru a-și recâștiga cumpărătorii, după un efort zadarnic de a-și menține în cine știe ce colț sudic ceea ce cu ani în urmă păreau o viață și o clientelă deja stabilite. Clericul care își urmărește turma rătăcitoare, medicul sau avocatul care se târăsc în urma clienților, ei sunt adevăratele indicii. Realmente, supușii sunt cei care conduc, iar liderii – cei care urmează. O psihologie transformată și transformatoare pătrunde masele.
  Când liderii rasiali de acum douăzeci de ani au vorbit despre dezvoltarea mândriei rasiale și stimularea conștiinței de rasă, precum și despre dorința solidarității rasiale, nu ar fi putut în niciun caz să anticipeze sentimentul care a apărut brusc și care străbate acum centrele emancipate. Unii dintre liderii Negro recunoscuți și o parte semnificativă din opiniile albilor, care s-au identificat cu „munca rasială” de tip vechi, au încercat într-adevăr să desconsidere acest sentiment ca fiind o „fază de tranziție”, o criză a „nervilor rasiali”, ca să spunem așa, o „consecință a războiului” și altele de soiul ăsta. Totuși, el nu s-a diminuat – dacă e să ne uităm la tonul și caracterul actual al presei Negro, sau la schimbarea din cadrul sprijinului popular: de la purtătorii de cuvânt ortodocși și recunoscuți oficial la cei independenți, populari și adesea radicali, care reprezintă simptome inconfundabile ale unei noi ordini. Este o daună socială să ocultezi faptul că Negro-ul centrelor nordice a ajuns la un stadiu în care tutelajul, chiar și cel mai empatic și bine intenționat, trebuie să ofere spațiu unor noi relații, în care autoguvernarea trebuie să fie luată în calcul într-o măsură din ce în ce mai mare. Gândirea americană trebuie să ia în calcul un Negro fundamental schimbat.
  Și Negro-ul, la rândul său, are idoli ai tribului de distrus. Dacă, pe de o parte, omul alb a greșit făcându-l pe Negro să pară că este ceva ce i-ar putea justifica sau minimaliza modul în care l-a tratat, Negro-ul, la rândul său, s-a scuzat în mod inutil din cauza modului în care a fost tratat. Negro-ul gânditor de astăzi este hotărât să nu facă din discriminare o justificare a neajunsurilor din performanța sa, fie ele individuale sau colective; el încearcă să se păstreze într-o poziție de echilibru – nici pompat de bonusuri sentimentale, nici devalorizat de reducerile curente ale societății. În acest scop, el trebuie să se cunoască pe sine și să fie cunoscut exact pentru ceea ce este, și tocmai din acest motiv aclamă mai mult interesele noi, științifice decât pe cele vechi, sentimentale. Interesul sentimental față de Negroes a decăzut. Obișnuiam să ne plângem că asta înseamnă că vom fi părăsiți de prieteni; acum ne bucurăm și ne rugăm să fim scutiți atât de mila de sine, cât și de condescendență. Gândirea fiecărui grup rasial s-a lovit de un proces dificil de dezvățare: pe de o parte, prin apatie sau ură, pe de alta, prin la fel de multă deziluzie sau resentiment; dar ele se confruntă astăzi cu posibilitatea de a avea cel puțin atitudini reciproce complet noi.
  Acest lucru nu înseamnă că, dacă Negro-ul ar fi fost mai bine cunoscut, ar fi fost mai plăcut sau mai bine tratat. Dar înțelegerea reciprocă este baza oricărei cooperări și ajustări ulterioare. Efortul în acest sens va avea cel puțin efectul de a remedia în mare parte ceea ce a fost cel mai nesatisfăcător aspect al stadiului curent din relațiile rasiale din America, mai exact faptul că cele mai inteligente și reprezentative elemente ale celor două grupuri rasiale n-au putut de multe ori să comunice unele cu celelalte. 
  Ficțiunea spune că viețile raselor sunt din ce în ce mai separate. Problema este că au intrat în contact direct mai degrabă în momentele nepotrivite decât în cele favorabile.
  În timp ce în Sud s-au înființat consilii interrasiale, apelând la elementele avansate ale ambelor rase, în orașele din Nord muncitorii manuali își pot peria coatele în activitatea de zi cu zi, însă comunitatea și antreprenorii nu au aproape deloc experiența unei astfel de interacțiuni. Aceste segmente trebuie să intre în contact sau situația rasială din America devine disperată. Din fericire, acest lucru se întâmplă. Lumea realizează tot mai tare că, în efortul social, baza cooperatistă trebuie să ia locul filantropiei degajate și că singura asigurare a relațiilor dintre mase în viitor trebuie să fie dată de contactul atent întreținut dintre minoritățile luminate ale ambelor grupuri rasiale. Pe plan intelectual, o curiozitate reînnoită și pasionată înlocuiește apatia recentă; Negro-ul este studiat cu atenție, nu doar discutat și dezbătut. În artă și literatură, în loc să fie complet caricaturizat, el este reprezentat și portretizat cu seriozitate.
  Tuturor acestor lucruri Noul Negro le răspunde în calitate de semn prevestitor al unei noi democrații din cultura americană. Își aduce propria contribuție la noul acord social. Dar dorința de a fi înțeles nu a fost suficientă ca să deschidă de una singură și în întregime porțile închise și protectoare ale minții Negro-ului gânditor. Pentru el încă există posibilitatea de a fi umilit sau tratat de sus din cauza aceasta. A fost mai degrabă necesitatea unei expresii de sine mai pline, mai adevărate, conștientizarea greșelii de a fi lăsat discriminarea socială să îl segrege la nivel mental, precum și o atitudine opozantă, de a-și lua viața în piept – și astfel „zidul de ură” pe care intelectualii l-au construit peste „granița dintre culori” a fost, din fericire, dărâmat. O mare parte din această redeschidere a contactelor intelectuale s-a întâmplat în New York și a fost foarte fertilă nu numai pentru extinderea experienței personale, dar și pentru categorica îmbogățire a artei și literaturii din America, precum și pentru clarificarea viziunii comune față de acțiunile noastre sociale din viitor.
  Importanța deosebită a restabilirii contactului dintre clasele mai avansate și mai reprezentative este faptul că își propune să compenseze pentru câteva dintre reacțiile nefericite din trecut – sau cel puțin să aducă întrucâtva la suprafață contactele dintre rase pe viitor. Condițiile care modelează Noul Negro modelează, la nivel subtil, o nouă atitudine americană.
  Cu toate acestea, noua fază este delicată; va fi nevoie de mai puțină caritate și de mai multă justiție; nu de ajutor, ci de o înțelegere infinit mai atentă. Aceasta este într-adevăr o etapă critică a relațiilor rasiale, datorită probabilității ca noul temperament, dacă nu este înțeles, să genereze un antagonism tăios între grupuri și un al doilea val de prejudecată, mai calculată. În unele zone, asta s-a întâmplat deja. Acum că negrii s-au dezvățat de ea, opinia publică nu mai poate să îi dirijeze. Negro-ul de astăzi merge inevitabil înainte, sub cârmuirea exclusivă a propriilor sale obiective. Care sunt aceste obiective? Cele legate de existența lui socială sunt, din fericire, în sfârșit realizate, din moment ce ele nu sunt altele decât idealurile instituțiilor din America și ale democrației. Cele legate de viața lui interioară încă sunt în proces de formare, pentru că noua psihologie a prezentului este mai mult un consens de sentiment decât de opinie, de atitudine decât de program. Totuși, unele lucruri pare că s-au cristalizat deja.
  Până în prezent, „obiectivele interioare” ale Negro-ului pot fi descrise în mod corect ca reprezentând repararea psihologiei deteriorate de grup și reformarea perspectivei sociale distorsionate. Conștientizarea lor a impus o nouă mentalitate pentru americanii Negro. Pe măsură ce aceasta se maturizează, începem să îi vedem efectele; prima dată, negative și iconoclaste, apoi – pozitive și constructive. În această nouă psihologie de grup observăm declinul sentimentalismului, apoi dezvoltarea unui respect și a unei siguranțe de sine mult mai pozitive; repudierea dependenței sociale, apoi vindecarea treptată de hipersensibilitate și de nervii „slabi”, respingerea dublului standard cu bonificațiile sale filantropice speciale, urmată de dorința tot mai puternică pentru o evaluare obiectivă și științifică; și, nu în ultimul rând, trecerea de la deziluzia socială la mândria rasială, de la sentimentul unei îndatoriri sociale la responsabilitatea unei contribuții sociale, contrabalansând munca necesară și acceptarea realistă a condițiilor limitate cu credința în stima de sine deplină și recunoaștere. Prin urmare, Negro-ul de astăzi își dorește să fie cunoscut pentru ceea ce este, chiar și cu defectele și neajunsurile sale, și disprețuiește supraviețuirea necinstită și precară, al cărei preț este de a-l face să pară ceva ce nu este. Nu suportă să i se spună că este o secțiune socială sau o minoritate, chiar și de către ai lui, sau să fie considerat un pacient de către clinica sociologică, omul bolnav cronic al Democrației Americane. Din aceleași motive, s-a săturat până-n gât de toate acele remedii și panacee sociale, așa-zisele „soluții” pentru „probleme”, cu care el și toți cetățenii țării au fost atât de generos îndopați în trecut. Religia, libertatea, educația, banii, în schimb – în ele și-a pus în mod ciudat și cu ardoare speranța și încrederea; crede în ele în continuare, dar nu cu oarba convingere că acestea îi vor rezolva singure problemele.  
  Cu toate acestea, fiecare generație își are propriul crez, iar cel prezent este credința în eficiența efortului colectiv, în cooperarea rasială. Acest sentiment profund al rasei este în prezent principalul motor al vieții unui Negro. Pare a fi rezultatul reacției la proscriere și prejudecată; o încercare, destul de reușită în ansamblu, de a transforma o poziție defensivă într-una ofensivă, de a transforma un handicap într-un imbold. Este radical în ton, dar nu și în scop, și doar cele mai stupide forme de opoziție, neînțelegere sau persecuție l-ar putea face să pară altfel. Bineînțeles, Negro-ul gânditor s-a deplasat puțin spre stânga odată cu tendința globală și există un grup în creștere care se afiliază cu mișcările radicale și liberale. Dar, în prezent, Negro-ul este radical în ceea ce privește rasa, conservator în alte privințe; este, cu alte cuvinte, un „radical forțat”, mai degrabă un protestatar social decât un radical autentic. Cu toate acestea, dacă presiunea și nedreptatea stăruie, gândirea și motivele iconoclaste vor evolua inevitabil. Ceea ce solicită radicalismele donquijotești din Harlem este puțină democrație astăzi, ca nu cumva mâine să fie prea târziu.
  Gândirea comunității Negro nu pretinde nimic altceva decât ceea ce vor și americanii, ceea ce gândesc americanii. Dar această tentativă, forțată de împrejurări, de a-și construi „americanismul” pe baza valorilor de rasă este un experiment social unic, iar succesul său deplin este imposibil fără totala împărtășire a culturii și instituțiilor americane. Nu trebuie să existe nicio amăgire în acest sens. Nervii americanilor din secțiunile zdruncinate de isteria rasială sunt adesea hrăniți cu opiaceul ideii că direcția progresului Negro este complet separatistă, că efectul operațiunii sale va fi cel de a-l închista pe Negro în corpul politic ca pe un corp străin și benign. Chiar dacă este dezirabil, acest lucru nu se poate întâmpla. Caracterul rasial al unor Negro nu reprezintă nicio limitare sau restricție a vieții americane; este doar un efort constructiv de a transforma obstacolele din fluxul progresului într-un baraj eficient de energie și putere sociale. Democrația în sine se blochează și stagnează în măsura în care oricare dintre canalele sale sunt închise. Evident, nu pot fi închise selectiv. Deci alegerea nu este între o cale pentru Negroes și alta pentru restul, ci între instituțiile americane frustrate, pe de o parte, și idealurile americane, îndeplinite și realizate gradual, pe de alta.
Bineînțeles, există un sentiment justificat de confort în a fi de partea corectă a idealurilor declarate ale țării tale. Ne dăm seama că nu putem fi învinși fără să fie învinsă totodată și America. Negro-ul gânditor se confruntă cu America în cheia acestei atitudini, dar cu variații de tonalitate care sunt chiar mai importante decât atitudinea în sine. Uneori o putem vedea în provocarea ironică, sfidătoare a lui McKay:

Al meu e viitorul ce-i azi măcinat
Precum avalanșa scurgându-se-n mare,
Purtându-și molozul într-un loc depărtat
Unde apele verzi, lacome,-n turbare
Mausolee urcă, le sparge-ntr-o larmă,
Provocând sinistru malul ce se sfarmă.2

Câteodată, poate chiar mai frecvent încă, o putem vedea în ferventele și aproape filialele farmece și îndemnuri ale lui Weldon Johnson:

Sudule, drag tărâm al Sudului!
Atunci de ce încă te simți legat
De-un ev irosit, de-un rost prăfuit,
De un lucru inutil, decedat?3

Dar între sfidare și farmec, aproape la întretăierea dintre cinism și speranță, gândirea predominantă poate fi găsită în tonalitatea poemului Către America al aceluiași autor, care vine cu o atitudine de interogare sobră și provocare stoică:

Cum ți-ai dori să fim, așa cum suntem noi?
Ori scufundați sub greutatea ce-o purtăm,
Uitându-ne către vreo stea cu ochii goi,
Ori holbându-ne-n față până disperăm?

Ne-nălțăm sau cădem? Lucruri sau persoane?
Abia de ne târâm sau alergăm lesne?
În aripile-ți – tari și harnice tendoane,
Sau lanțuri strânse ce te țin de glezne?4

Din ce în ce mai mult, totuși, conștientizarea marii discrepanțe dintre crezul social american și practica socială americană îl obligă pe Negro să profite de avantajul moral pe care îl deține. Numai efectul stabilizator și calmant al unei blândeți spirituale cu adevărat specifice împiedică ascensiunea rapidă a unui cinism și a unei uri opozante categorice, precum și a unui sentiment de superioritate sfidător. Oricât de umană ar fi această reacție, majoritatea încă îi condamnă venirea, și ar fi încântați să o vadă împiedicată prin ameliorarea rapidă a cauzelor sale. Ne dorim ca mândria rasei noastre să reprezinte o faptă sănătoasă, pozitivă, nu un sentiment bazat pe sublinierea neajunsurilor altora. Dar toate căile către dobândirea unei atitudini sociale solide au fost dificile; doar câteva minți luminate au reușit, vorba aia, „să se ridice deasupra” prejudecăților. Omul obișnuit a avut de făcut până de curând doar alegerea dificilă dintre supunerea apatică și umilitoare și contra-prejudecata stimulatoare, dar dureroasă. Din fericire, printr-o anumită inventivitate interioară, disperată, a apărut recent simplul tertip al combaterii prejudecăților printr-o rezistență mentală pasivă, cu alte cuvinte încercând să o ignore. Pentru câțiva, această mană s-ar putea să fi fost eficientă, dar masele nu pot prospera de pe urma ei.
  Din fericire, există canale constructive care se deschid, prin care sentimentele sociale înnăbușite ale americanului Negro pot să circule liber.
  Fără ele, ar fi mai multă presiune și mai mult pericol decât există deja. Aceste interese compensatoare au legătură cu rasa, dar într-un sens nou și larg. Unul este conștiința activistă, de avangardă a popoarelor africane în contact cu civilizația secolului al XX-lea; celălalt, sentimentul unei misiuni de ridicare a rasei în ochii lumii, după acea pierdere a prestigiului pentru care soarta și condițiile sclaviei au fost atât de răspunzătoare. Harlem, vom vedea, este centrul ambelor mișcări; este casa „Sionismului” Negro. Pulsul lumii Negro a început să bată în Harlem. Un ziar Negro care aduce știri în engleză, franceză și spaniolă, adunate din toate colțurile Americii, Indiilor de Vest și Africii a supraviețuit în Harlem de mai bine de cinci ani. Două reviste importante, ambele editate la New York, își păstrează știrile și distribuția într-un mod consistent la nivel cosmopolit. Sub auspiciile și sprijinul americanilor, trei congrese panafricane au fost ținute pentru a discuta interesele comune, chestiunile coloniale și dezvoltarea cooperatistă din viitor a Africii. În ceea ce privește problema rasei ca problemă mondială, mintea celor Negro a sărit, ca să spunem așa, peste parapetele prejudecăților și și-a extins orizonturile îngustate. Procedând astfel, au contribuit la conștiința de grup în ascensiune a popoarelor de culoare și își învață treptat interesele comune. După cum a spus recent unul dintre scriitorii noștri: „Este necesar să înțelegem lumea albă în relație cu lumea non-albă”. Ca și în cazul Evreului, persecuția îl face pe Negro să devină internațional.
  Ca fenomen global, această conștiință de rasă mai largă este un lucru diferit de valul crescând și manifest de culoare. Cauzele sale inevitabile nu țin de noi. Consecințele nu sunt neapărat dăunătoare interesului civilizației. Dacă ea aduce noi escadre ale conflictului sau corăbii ale schimbului și iluminării culturale, aceasta nu se poate decide decât în funcție de atitudinea raselor dominante într-o eră a schimbărilor critice. Pentru americanul Negro, noul său internaționalism este în primul rând un efort de a recâștiga contactul cu popoarele împrăștiate de origine africană. Garveyismul poate că este un fenomen trecător, chiar dacă spectaculos, însă posibilul rol al americanului Negro în dezvoltarea viitoare a Africii este una dintre cele mai constructive și folositoare misiuni pe care orice popor modern ar putea s-o revendice.
  Participarea constructivă la astfel de cauze nu poate decât să acorde comunității Negro imbolduri de grup valoroase, precum și un prestigiu sporit în țară și în străinătate. Cea mai măreață reabilitare a noastră poate veni prin astfel de canale, dar, în prezent, o speranță mai imediată stă în reevaluarea, de către albi și negri deopotrivă, a Negro-ului în ceea ce privește capacitățile sale artistice și contribuțiile sale culturale, trecute și prospective. Trebuie să fie din ce în ce mai recunoscut faptul că cei Negro au adus deja contribuții substanțiale, nu numai prin arta lor populară – muzica îndeosebi, care a fost întotdeauna apreciată –, ci și în moduri mai generale, chiar dacă mai umile și mai puțin recunoscute. De generații întregi, Negro-ul a fost matricea țărănească a acelei secțiuni a Americii care l-a denigrat cel mai mult, iar aici a contribuit nu numai material, prin muncă și răbdare socială, ci și spiritual. Sudul a absorbit fără să-și dea seama de darul temperamentului său popular. În mai puțin de o jumătate de generație va fi mai ușor să recunoaștem acest lucru, dar rămâne în picioare faptul că un germene de umor, sensibilitate, imaginație și nonșalanță tropicală a format Sudul: un germene cu o sursă umilă și neacceptată. O a doua recoltă de daruri se lasă promisă cu și mai mare amploare din partea Negro-ului. Acum devine un contribuitor conștient și se leapădă de statutul de beneficiar și de pupil, adoptându-l pe cel de colaborator și participant în interiorul civilizației americane. Marele câștig social este eliberarea grupului nostru talentat: de pe câmpiile aride ale controversei și dezbaterii pe câmpiile productive ale expresiei creative. Recunoașterea în mod special culturală pe care ei o câștigă ar trebui, la rându-i, să devină o cheie pentru reevaluarea Negro-ului, care trebuie să preceadă sau să însoțească orice îmbunătățire considerabilă a relațiilor rasiale. Dar oricare ar fi efectul general, generația actuală va fi adăugat motivele exprimării de sine și ale dezvoltării spirituale la vechea și încă neîncheiata misiune de a ajunge la progres material. Nimeni care privește cu înțelegere situația și realizările sale substanțiale, sau care vede noua scenă cu și mai abundenta ei promisiune nu poate fi în întregime lipsit de speranță. Și, cu siguranță, dacă pe parcursul vieții noastre Negro-ul tot nu va reuși să-și celebreze includerea deplină în democrația americană, el poate cel puțin, pe baza acestor lucruri, să celebreze obținerea unei noi faze semnificative și satisfăcătoare a dezvoltării sale de grup și, odată cu ea, a unei maturizări spirituale.
___
1 Langston Hughes
2 Claude McKay
3 Claude McKay
4 James Weldon Johnson

Traducere de Mihnea Bâlici