limita tinde catre zero
catre un mid life crisis
cand te trezesti
si patura e rece
nu ai ocupat mult loc
ai facut-o o data si
te au trimis sa speli vasele
si sa duci gunoiul
ti-ai dus jucariile vechi
si hainutele care te strang
si te fac mic
si patura care ti lasa
picioarele reci
te intorci si tre sa pleci iar
sa alegi daca faci copii sau bani
eu plec sa iau gunoiul
sa ma fac mica
cu tricouasul de copil
in coltul patului
si diseara ma joc cu banii
din frunze de nuc

economy class flight

“Ladies and gentlemen please fasten your seatbelts and remain seated for the duration of takeoff and landing”

mi-am strâns centura mai tare
până la circumferința taliei de 30 cm
parcă atât era idealul pentru o femeie
viteza mi-a împins coșul pieptului în buretele scaunului
când eram mică credeam că în avion poți să te lași pe spate de tot
“încă o dezamăgire pentru fetița asta”
când decolezi nu simți
pur și simplu vezi pista sub tine și din ce în ce mai departe
așa că te bucuri un timp
câtă putere îi trebuie mașinăriei ăsteia ca să se ridice pe sine plus o sută de oameni care în evoluția lor n-au dezvoltat nici branhii nici aripi
nici puterea de a iubi pe alții mai mult decât pe ei înșiși
aterizarea seamănă cu sfârșiturile
ori ești trântit ori pus cu grijă jos fără avertisment
știi că vine
strângi centura aia și te lași pe spate
frângi mâinile și repeți ca pe poezie în minte
“urmează ai grijă”
dar pământul se lasă peste pieptul tău și seamănă cu miercurea aia
am stat în cadă și mi-am imaginat că apa resuscitează inima mea
apoi mergi singur cu ghiozdanul în spate
până la control pașapoarte
și te gândești ce trebuie să faci mai departe

la întoarcere a întârziat zborul 2 ore și jumătate
de abia m-am abținut să nu le zic boxelor care își cereau scuze și spuneau că n-a fost din vina lor situația
“E okay înțeleg stați liniștite”

avionul ăsta nici nu are clasa I
nu poți să ceri mai mult n-are de unde să ți se ofere
așa ca stai cuminte la locul tău aici nu ești specială
dar măcar nu te face nimeni să crezi asta
la check-in

O crizantemă mare și albă

Mă gândeam eu
La skill-urile mele
De leadership, comunicare
Sau team work
Și la modul în care
Vreau să le dezvolt
Prin educație nonformală
Și am realizat că sunt degeaba
Dacă mă trimiți
Să cumpăr o crizantemă
Mare și albă
Și eu mă întorc cu panseluță
Mică și mov.
Da, într-un timp record
Care înseamnă că
Am niște skill-uri bune
De time management,
Dar fix de aia nu mai poate buni.
Fix de aia nu mai poate bunică-mea
De skill-urile la care lucrez,
De proiectele europene în care mă implic,
De podcastul la care sunt gazdă,
De workshop-urile la care particip
Sau de echipa pe care o conduc
După principii sociocrate.
Buni e bătrână și bolnavă
Și e fericită dacă îi duc
Floarea ei preferată
Și îi dau cu aspiratorul
Și îi spăl vasele când are musafiri
Și mă duc într-o zi
De trei ori la Penny,
Ba ca să-i iau șervețele,
Ba ca să-i iau cafea,
Ba ca să-i iau bere cu lămâie.
E fericită dacă atunci
Când plec acasă
O las să-mi dea 100 de lei
Și un gel de duș
Sau o apă de gură
Pe care am primit-o
De la cine știe ce fină
Și a crezut că e lichior.
Ca să o fac pe buni fericită
Nu-mi trebuie echipă de engagement
Și nici departament de marketing,
Numai o crizantemă mare și albă
Și o iconiță cu Maica Domnului.

te prinde bine iarna

parcă ai genele mai lungi
și nasul din ce în ce mai roșu;
vântul înțeapă pe toată lumea
mai puțin pe tine,
nimic nu te poate atinge:
ai ochii la fel de calzi și la minus grade,
nu-ți îngheață mâinile
și părul iți stă la fel de bine
când îți dai caciula jos.
îți asortezi puloverul cu masca
și nu mai e nimeni cu pantaloni rupți pe patinoar;
toți se ascund pe sub acoperișuri,
dar ție nu-ți pasă dacă te ninge,
chiar dacă înseamnă ca ți se udă adidașii;
iar ai mai aprins o țigară;
iar ajunge scrumul pe pantalonii mei;
iar o să ametesti, așează-te pe banca;
stai lângă mine și rămâi aici,
ce conteaza că ne văd oamenii;
îmi dai din curajul tău,
poate cândva
nu o să mă intepe nici pe mine vântul.

Irespirabil moment

e banca aia genială unde am băut cafea. ții minte? era genul ăla de bancă pe care-o puteai ridica și-o puteai lua cu tine acasă. s-o așezi pe terasă, s-o lași la macerat, s-o faci să zâmbească când te-așezi elegant pe ea. iresbirabil moment, ca atunci când te chinui să-ți scoți degetele trepidante din cuptorul cu microunde. mutații colorate. e banca aia genială, amară, lustruită și pătată cu cafea unde ne-am așezat și am discutat despre strada pe care-am atins-o și pe care-am desfăcut-o cu fermoarul. despre strada unde care m-am întins pe spate și unde am mirosit asfaltul. nu cred să fi fost altceva. de obicei: glume și Tibi. cafea și zahăr. lapte. lapte. stop. de fapt, banca: prea bruiantă, plăcută la atingere, puțin șlefuită, puțin topită pe margini, ca o dronă coaptă și acoperită cu brănză, mușcată, procesată, aruncată, reciclată. să te lași pe spate să dormi. am spus: somnul e frișca din cafea. am spus: sunt frumos când sunt lemn. ca un lemn. lemn fără așchii. nebun după lemn, bolnav-lemn, lemn-lemnos. scriu poeme despre lemn, poeme pe care mi le lipesc de tibii. umblu cu ele vara printre blocuri să le lingă câinii. lemne preferate, lemne dințoase, lemne în nord. să te lași purtat pe brațe. doar așa poți să închizi ochii. lumini liniare. și apoi lux. din nou: lemn. e banca aia, nu știu cum să-ți explic, nu mi-e clar de fapt ce vreau. o cutie pătrată, în care să mă pliez. împachetat și parfumat. ca o eugenie ieftină, la 50 de bani, cum îmi lua Buni când eram mic. o așchiuță. ca o mână caldă care să mă strângă în pumn, să nu mă lase, să mă forțeze să trag aer în piept, să lupt pentru gura aia de aer, să pot s-o mângâi cu dinții, să o las, s-o ridic, s-o sparg în douăzeci de zaruri pe care să le-arunc pe o tablă, să câștig așa o sticlă de bere de la Tibi. bere și eugenie. sunt ieftin, dar plăcut. sunt o bancă pe care mă așez și mă pătez cu cafea. mă simt amar pe cerul gurii. îmi plimb mâinile pe corp. îmi simt buricul ca o mingiuță de sticlă colorată. îl mângâi până se încălzește, se topește, se bancă ca mine, ca tine, ca tata, ca mama, ca Irinucă și ca viespea care m-a-nțepat azi-noapte când dormeam. mângăi buricul și stomacul mi se perforează, ulcerație măruntă, secțiune-pește. respir ciudat. ca o trepidație de lapte. frișca se bagă în nas. brutal. becuri albastre luminează asfaltul. tremur ca un cuptor cu microunde.

ţara mea
o groapă mică în asfalt pe care o umplu cu microproteste
despre schimbări climatice şi
oamenii care scriu cu prea multă blândeţe

eu scriu cu blândeţe
poezia mea
sclipeşte
de bunătate

pentru cine păstrăm blândeţea asta
şi cui i-o dăm până la urmă?

ţara mea
mereu neutră, mereu
de partea cealaltă
ne desparte doar o sârmă
în care mi-am prins capul
într-o vară la bunica
când nu mai ştiu ce voiam să ating
şi am plâns o oră deşi nu mă durea nimic

ţara mea
partea mea de vină
deloc radioasă sau modestă
pe care o iau cu mine fără să mă gândesc
partea mea de suferinţă
pe care o împart cu oameni
cu care vorbesc uneori şi mi se pune un nod în gât

ce splendoare
şi ce puţin vreau să îmi pese uneori
când paietele îmi taie
frica
înţelegerea
victoriile
revolta

prietenii mei
nu o să fie în siguranţă niciodată
şi mi-e frică să plâng pentru asta
asta nu e despre mine

lucrurile pe care nu le-am făcut niciodată
cât de plictisitoare sunt de fapt
ţara mea strânge toate astea în cel mai luminos colţ al scenei

n-am fost niciodată pe un stadion de fotbal
şi nu îmi pot imagina
imensitatea
feţelor pe care sudoarea curge lent, de parcă are timp
golului din stomac, pe care toată lumea îl umple cu cheetos
entuziasmului din vocile care strigă continuu
şi mâinile care lovesc câte un umăr în semn de solidaritate

viaţa noastră e departe de toate astea
viaţa noastră
e într-un apartament la mijloc
o bucătărie la mijloc
o singurătate
la mijloc
e strada pe care am alergat ca să prind un tramvai
o mână
unde nu ar fi trebuit să mă simt în siguranţă
şi până la urmă nu am simţit nimic
grădina noastră suspendată
care nu e, de fapt, a noastră
şi-a ales cel mai prost loc posibil
pentru a exista
şi ştim că unii oameni se simt aşa zilnic
unii oameni aproape trăiesc

aproape îi strângem de mână şi simţim ceva
şi ştim că trebuie să vorbim despre asta în continuare
cu ei mai mult decât despre ei
mai mult decât despre noi
mai mult decât am făcut-o deja

de la măsuţa mea roz
prea mică pentru orice scaun
ţara mea străluceşte
mă priveşte cu
tot mai multă
grijă
şi întoarce privirea.

dimineața deschid ochii
și clipa în care tălpile mele ating parchetul
lumea se prăbușește în centrul de greutate al corpului meu instabil
și fiecare clădire pusă la pământ pătează cu particule grele de praf plămânii slăbiți de la căldură
încerc să mă ridic
și o altă respirație tușește prin mine
când o nouă rachetă lovește din plin chakra sacrală
mă uit în jos în mine și mă încrunt
nu astea erau regulile jocului
cineva a pierdut pe drum cartea de reguli
durerea e doar pentru cei care o aleg
durerea e doar pentru cei destul de puternici să o simtă
durerea trebuie ferită de ochi care se uită la cer și încă văd albastru
am curajul să mai fac un pas
dar din ochi îmi cad lacrimile sărate
suma tuturor apelor evaporate
cad în genunchi în fața ușii
grea, străină, comună
o bucată din inima care ne leagă pe noi toți

lumea se prăbușește în mine
și nici nu mi-am bătut cafeaua

teo azi mi s-a făcut de 55 de ori pielea de găină
e paranoia cea prin care văd vârful briceagului
e octombrie și cel mai trist e că se poate și așa

hopefully sper
not ————> să nu fie
useless zadarnic

se vor petrece la nesfârșit
” Ce suntem? m ai întrebat după o săptămână sau după un an,
furnici, albine, cifre greșite
în marea ciorbă acrită a întâmplării?” 
nu e poem de dragoste sau ură sau nepăsare
teo aseară am visat o superlună
iregularitate în zborul unei libelule
Naked in the dark
oamenii își pun mâinile pe urechi la sfârșitul lumii
muștele mușcau din prezența noastră

e frică fără ritm

« Ce suntem? un vis lucid pe care îl port cu mașina în pereții craniului. »
probabil am obosit. oricum.

cunosc acești doi oameni
din nou
intr-un an cu 13 luni
în timp ce tu aștepți
ești în procesul de prefabricație eu îți păstrez un scaun lângă mine
look on down from the bridge
again
keep rolling
un mit și o bucată de carne care așteptă să fie devorată, de muște, de mara, de tine, de bacterii, de absența dinamică a impulsului, arn mesager în dogma centrală.

e pădurea aia mișto. ți minte. unde eu aș fi vrut să îmi cumpăr o casă cu vedere la autostradă. să văd în fiecare zi un teo obosit, un teo grăbit, un teo istovit.
dimineața mă trezesc in căsuța din copac, durează între o eternitate și durata unui vis lucid ca să simt goliciunea patului meu.

Reîntoarcere în coarpa gazdă-videobocet-subiectx al tehno-bocetului-sintetic

coarpă is the she-non-binary-body

1.

în cochilie. în corpul cochilie. pe pământ. cu brațele strânse în jurul meu. genunchii la piept. stau lipitx de perete. e puțin umed. ma calmează— corpul mlaștină

îmi mângâi marginile. le găsesc cu greu în întuneric, dar le găsesc mai adevărate așa. uneori mângâi și în exterior. și mă gândesc cât de departe se poate extinde corpul. cât de departe se poate extind corpul ca să te mângâi și pe tine tine?

rămân pe podea. mă întind. îmi ridic genunchii la piept. dau sunetul gri la maxim. mă leagăn cum nimeni nu m-a legănat niciodată până acum. coloana mea este una dintre acele superbe natrix tesselatta foarte greșit înțelese.

când e despărțire, în corpul gazdă, în spațiul locuit împreună, ruptură și plecare. locuitorx corpului sunt speriatx, nu știu ce se va întâmpla, nu știu ce se va întâmpla cu corpul, la cine va rămâne, ce se va întâmpla cu ele, instabilitatea spațiului le destabilizează viețile, anxietate și o plecare.

o despărțire este dispariția unei lumi construite în jurul corpului gazdă. apoi, corpul gazdă e doar corp, o clădire brutalistă abandonată la suburbia unui oraș care este în top 10 orașe foarte frumoase.

rămân doar memorii, fotosensibile și timide, în care când te caut te regăsesc încă. frustrarea mă copleșește. a trecut aproape o jumătate de an.

pe piatră e mușchi și piatra e tare udă. un gândăcel roșu străbate piatra. 3 copaci ies din aceeași rădăcină. una dintre ele e acoperită toată de iederă. celelalte nu. stau pe piatră cu puțină tensiune în zona umerilor. mă ajută că piatra e udă și că nu mai e atât de cald. la baza ei este o pânză de paianjen fără paianjen. mă uit printre frunze și crenguțe după furnicuțe. furnicuțe nu văd.

în conștiința noastră istorică a existat cândva o primă despărțire. o primă secționare a  corpului gazdă și deși realizez că nu e ok și că cel mai probabil e monogamie internalizată, nu pot să nu mă gândesc cu emoție, în jale, la acele două corpuri care nu s-au mai găsit niciodată. sunt neputinciosx în fața istoriei tuturor despărțirilor queer. câte oare nu au fost cântate? câte oare nu au fost jelite?

unii copaci au frunze roși care ajung până la ferestrele de la etajul 1. pe jos sunt alte frunze: galbene și maro sunt frunzele, între ele crenguțe foarte mici sau crenguțe doar mici. dintr-un copac mai îndepărtat a zburat un porumbel. din direcția opusă s-au auzit niște aripi. nu mă întorc. stau picior peste picior și deja simt cum piciorul sprijin începe să-mi amorțească. îi dau voie să amorțească. 

au crescut liane, peste aceasta și apoi alte liane, apoi alte construcții s-au armonizat, într-o colectivă vindecare —cocon.

în centru, unde noi de mult nu mai aveam voie, se construiau la greu corpuri gazdă cishet fericite. și a fost locuire și locuirea a fost destinată doar unora și locuirea a fost un privilegiu. apoi au căzut în paragină și au ajuns aici, unde ajungem toate, liane și apoi alte liane— deconstrucția prin învăluirea corpului în liane—vindecarea—devenirea coarpă

și tinerx veneau destul de des aici, unde pădurea de liane coboară în limen-ul orașului (am vrut să spun limaka-ul orașului, limax, limax, limax) la petreceri underground de techo queer

și asta sper și pentru fostul nostru corp să devină: să fie techno și jalea pe ritmuri anticapitaliste de tehno reggeton; techno-jale, techno-lacrimi, techno-bocet, techno-dor, techno-dor, techo-dor, techno-liane peste techno-liane peste techo-liane peste techno-cunoaștere-sintetică peste techno-liane-sintetice, techno-coarpă-gazdă-sintetică, tehno-eu, tehno-tu, techo-ex-coarpă-gazdă; o vale a plângerii unde să fim toate și extraordinare când bocim, să rupă în boxe virgen maria și arca și toate să putem locui cu totx prietenx umanx și non-umanx în mai marea candoare a îmbrățișării, aici unde pădurea de liane coboară în limen-ul orașului (am vrut să spun limaka-ul orașului, limax, limax, limax).

1. anatomia cealaltă

îmi imaginez că fug spre tine-celălaltx și îmi ard plămânii și nu vreau să mă opresc, dar lanul de porumb este unul des și deasupra numai luna.

m-am înspăimântat când nu a durut cum am crezut că o să doară și mă frământă ideea asta că poate nu jelesc despărțirea așa cum se cuvine, că nu mă doare așa cum se cuvine, că nu fac nimic așa cum se cuvine.

s-a făcut porumbul în anul acesta, m-am ars cu țigara sub ochi, nu înțeleg, e des lanul de porumb te rog te rog te rog strânge-mă în celălalte brațe care niciodată nu m-au cuprins și spune-mi celelalte cuvinte care nu au fost rostite niciodată în alint. spune-mi "plecare" și fă plecarea să sune ca o „întoarcere”, șoptește-mi în ureche „despărțire” și fă despărțirea să sune ca o „regăsire”, ca o mușcătură în lobul stâng al urechii. fă-mă să cred că numele nostru este oricare alttul, dar nu distanța, dar nu jalea.

alerg, plămânii îmi ard și îmi țin respirația numai și numai pentru tine; hermeneutica actului textual va rămâne de neînțeles și asta e foarte ok, pentru că nici eu nu prea înteleg ce se întâmpla în acest performance.

tronează porumbul fără lună, e cald și transpir pe sub pulover; pielea pe care ți-ai purtat tu mâinile si m-aș fi simțit aiurea să-ți spun că nu îmi place să fiu atinsx. pielea mea transpirată și uleioasă. uleiul de corp cu citrice, uleiul de corp cu ulei de măsline, gelul de duș cu ulei de măsline, porumbul copt. fuga.

dar pielea cealaltă te dorește, îți bocește atingerea care nu mai este, arde numai și numai pentru tine, te cheamă în strigăte și în lacrimi, în cântări, prin pori și prin alte texturi ale erotismului asexual.

buzele celelalte care te-ar fi chemat în celalt sărut. buzele celelalte care s-ar fi târat pe pielea ta cealaltă lăsând în urmă saliva precum o limaka cealaltă care s-ar fi prelins in celalalt buric al tău, precum într-o căsuță pentru limacși și limacșx, o limaka căsuță, the limaka other.

degetele celelalte pe care mi le-ai fi băgat în gura cealaltă și s-ar fi împlinit în cealaltă muscare. cealaltă atingere pe care celalatx eu aș fi dorit-o cum se cuvine, cu degetele tale dând ocoale celorlalte buze ale mele.

celelalte picioare care întortocheate precum rădacinile foarte bătrâne ar fi ridicat cu tine o apă și o cealaltă mlaștină în care celelalte pestișoare ar fi înotat printre celelalte ierburi și alge.

atingerile celelalte care nu m-ar fi durut, lacrimile celelalte care ar fi fost de fericire, pozele celelalte pe care le-ași fi postat din siracuza, nisipul celălalt pe care ar fi putut sta chiar  două corpuri, celelalte mesaje pe care le-ași fi primit la ora când soarele arde.

1. un ciripit de păsărele. acum o mașină. ciripitul nu se mai aude. acum o poartă scârțâie. mașini iar. ciripitul se aude iar și apoi nu se mai aude. mă joc cu piciorul în frunze. văd o furnicuță. am grijă să nu o calc. am grijă să nu o sperii. mă joc cu piciorul în frunze și e plăcut sunetul. acum sunt două gândăcele pe piatră dar nu o străbat. stau pe o frunză amândouă. stau împreună. mă simt efectiv emoționatx. e prea mult pentru mine, iau o pauză cât să-mi arunc chiștoacele la gunoi. un alt copac pe care s-a cățărat iedera cățărătoare.

m-am întors pentru a vedea acestea toate cu ochii mei. m-am întors aici la margini, nu pentru a te jeli pe tine. m-am întors aici la ex-corpul gazdă pentru a mă înălța, împreună cu surorile mele, împreună cu acele plante cățărătoare a căror nume nu îl știu, dar sunt sigur că e tare frumos și că trebuie să le fim recunoscătoare.

o văd, încet încet se vindecă, coarpa, plantele cățărătoare se urcă încet încet pe ea pentru a-i aduce alinare; trebuie să arătăm o mare recunoștiință față de plantele cățărătoare; trebuie să arătăm o mare recunoștiință pentru tot ce ne înconjoară.

peste ani cineva va atinge betonul rece, ascuns bine de plantele cățărătoare, care deja îl vor fi vindecat, și ar fi ca atunci când ești lângă un râu sau lână un lac și atingi o piatră pe care acum ceva vreme a stat o prietenă cu piele de solzi la soare și piatra e caldă și nu știi căldura cui o simți.

scriu mult despre căldură și techno-căldură, cred că asta este pentru că nu reușesc să o găsesc, să o țin în mâini, să o apropii lent de pieptul meu, să mi-o ridic spre față, să-mi simt fața arzând: printre degete îmi scapă. 

nu mă așteptam să găsesc căldură aici, post despărțire corpul gazdă e doar rece. căldură am găsit aici. căldura torășelor mele am găsit aici și coarpa o radiază.

mă îndepărtez, explorez o altă parte. miroase a iarbă. aici e un mușchi foarte moale. are picuri de ploaie pe el încă. mă duc mai departe. tensiunea rămâne în umeri dar e mai suportabilă. puțin mă doare capul. un bloc cu doar două sau trei etaje. copacii ajung până la mijlocul său. lângă alți doi copaci iedera urcă în spirală. și mă frustrează puțin că nu pot folosi aplicația aia care-mi spune ce specie e copacul din fața mea. caut alte modalități de conectare. ating în zonele încă nelocuite de iederă. trunchiul e uscat. defapt chiar și acolo unde iedera locuiește trunchiul este încă, coabitare. mă duc mai departe. o furnicuță pe mâna în care țin telefonul. o plantă cu frunze spongioase și floare roz. aceeași frustrare că nu pot folosi aplicația. mă conectez prin privire. 

*

când membrana boxelor se rupe și ne doare prea tare durerea de după sub clar de stele ce peste noi se pogoară ne vom lua în brațe toate, umane non-umane, și vom găsi căldura pe care o cautăm încă— corpul gazdă, corpul insurecțional, corpul social

coarpa noastră

*

tu ai trecut peste, dar pentru mine, dealul e prea înalt, apa prea adâncă, insuportabil cum apropierile noastre nu mai sunt.

peste câmpuri bogate și albii uscate, peste dealuri înverzite unde șoricele stau adăpostite

mă techo-învinovățesc și mă filmez, spun că e performance în și spre coarpă. 

I’m in my techno shoegaze era și vreau să te privesc shoegaze, vreau să-ți vorbesc shoegaze, să te cuprind shoegaze, vreau, dacă se poate și nu cer prea mult, să te mai sărut shoegaze măcar o dată, pe tine, oh you, my bloody valentine, în continuare te jelesc shoegaze.

*

Vreau să număr gândăcelele care se urcă pe pieptul tău de parcă aș număra gândăcelele care se urcă pe pieptul tău. Vreau să-mi iau tot timpul din lume pentru această numărătoare. Vreau să am tot timpul din lume pentru a te priviri fără tricou în iarba deasă. Câmpul auriu în care nu-mi amintesc să ne fi întins vreodată.

*

ai fost cel mai frumos și cel mai trist cântec care a răsunat în mine până acum

*

greierii se aud de pretutindeni

departe în cântarea lor.

Textul în italice a fost scris în cadrul atelierului cu Carolina Vozian, în timpul proiectului Întrupatx.